Mircea Cartarescu - Orbitor4

Doar cînd m-am îndreptat către el, lăsînd gol cadrul ferestrei lipite cu bandă cafenie, Herman s-a ridicat şi ne-am găsit amîndoi, deodată, în faţa marelui tablou. Perspectiva lui, misterul acelei lumi arzînd în amurg erau atît de seducătoare, încît ai fi vrut să-ntinzi mîinile către marea scînteietoare din fundal, să ţi le vezi vopsite în chihlimbariul luminos al serii. În curînd, cele două lumi aveau să comunice, înfăşurate-ntr-o purpură unani­mă. În fiecare seară, poate, în clipa exactă cînd aerul din odaie şi din tablou căpătau aceeaşi nuanţă, Herman trecea bariera de bronz şi se-afunda pe drumul sonor şi trist dintre clădirile ru­inate, le contempla înălţimea ameţitoare, coloanele groase cît Zece oameni, statuile bolnave, chircite, estropiate, chinuite de un rău străvechi, din firidele lor... "Da, e un Desiderio autentic", a zis. "Am să-ţi povestesc o dată cum a ajuns aici, în mizeria asta. Ştii, nu sînt mai mult de cincizeci în lume." "Cînd a trăit?" l-am întrebat, măturînd cu privirea detaliile fantastice ale templelor, cornişele de porfir, postamentele de malachită ale coloanelor sfărîmate. Adevăratul dintre ei doi (căci au fost doi, parteneri şi iubiţi, nedespărţiţi toată viaţa), adevăratul Desiderio a fost cel mai mic de vîrstă, Frangois de Nome. Dar numele a venit de la celălalt, Didier Barra, maestru al vedutelor şi-al priveliştilor întinse. El a pictat cea mai strălucitoare pano­ramă a golfului Neapole nu numai pictată vreodată, ci de-a drep­tul imaginabilă. Amîndoi erau din Metz, din Alsacia, născuţi spre sfîrşitul veacului al şaisprezecelea. Am citit tot ce-am putut găsi despre ei, vai, atît de puţin... Nome a dat din copilărie sem­ne de dezechilibru mintal. Îl atrăgeau ruinele, dormea nopţi în şir ghemuit sub cîte-un zid dărăpănat sau prin vreo capelă pă­răsită, cu acoperişul ars de mult. Ura oamenii şi fugea de ei. Cînd, la unsprezece ani, a ajuns la Roma, s-a simţit în paradis. Rătăcea zile-ntregi printre edificiile de marmură străveche, năpădite de vegetaţie. La maestrul Baldassare, cum îi ziceau localnicii flaman­dului Balthasar Lauwers, l-a reîntîlnit pe Didier, cu care-mpăr-tăşise în şcoală pasiunea pentru fluturi şi statui. Au pictat timp de opt ani umăr lîngă umăr, desăvîrşindu-se, unul în fidela re­dare a clădirilor adevărate, a bazilicilor şi vilelor romane, celă­lalt în nebuneşti, irealizabile, metafizice construcţii ridicate de aspiraţia lui spre tăcere şi pustietate. Spectre de var şi de cuarţ, populate doar de statui. Ziua, adolescenţii rătăceau prin Roma caniculară, noaptea-mpărţeau aşternutul într-o revărsare de pasiune şi carnalitate. O vreme a dormit între ei şi o anume Fla-mima, pe care-au pictat-o în zeci de pînze, dar, după un vîrtej de cîteva luni, şi pînzele, şi fata au dispărut fără urmă, iar cei doi au plecat cu o grabă suspectă la Napoli. Aici, unde-au rămas mai bine de trei decenii, s-a născut Monsu Desiderio, cu chipul lui Didier şi imaginaţia lui Francois, aici şi-a pictat marile ta­blouri (mi-aş da pielea de pe mine să le pot vedea măcar o dată în muzeele unde-au ajuns, mai ales la Napoli, dar şi în Florenţa, Pisa, multe-n America...), fiindcă pînă la urmă cei doi au hotărît să semneze-mpreună sub acest nume rămas de-atunci atît de misterios. Închişi în atelierul lor de pe ţărmul golfului, munceau pe brînci, unul ca să poată trăi amîndoi ― vedutele lui Didier, ca nişte poze colorate din care fiecare napolitan şi-ar fi dorit una atîrnată în sala de ospeţe ― altul, sălbăticit cu desăvîrşire, ca să-şi arunce-n afară, pe pînza tremurătoare, maiestuoasele, apocalipticele halucinaţii: «Regele Asa şi distrugerea idolilor», «Ruine şi arcade»,«Legenda sfîntului Augustin»,«Năruirea ce­lor două Turnuri», ca şi cele douăsprezece fabuloase picturi din seria «Vieţile faraonilor». Doar serile ieşeau, de mînă, pe ţărmul golfului, privind oraşul buretos, de turf vulcanic, ce-şi troznea-n vînt rufele puse la uscat în zeci şi sute de balcoane... Deasupra lui se ridica, parcă de sticlă, conul domol al Vezu-viului. Localnicii treceau pe lîngă ei, purtîndu-şi la subţioară veşnicele măşti cu ciocuri de pasăre şi pălăriile enorme de car­naval, îi salutau respectuos, priveau în urmă către cuplul însin­gurat şi, din nou şi din nou, îi adunau pe cei doi sub un singur nume, ajuns de pe-atunci legendar. Dublul Monsu Desiderio era deja, spre mijlocul veacului, o curiozitate a oraşului pe care «îl vezi şi-apoi poţi să mori». Chiar şi pictorii de cel mai mare renume ai vremii, Jakob van Swanenburgh şi Belisario Corenzio, în periplul obligatoriu prin Italia, îşi propuneau să po­posească neapărat şi la Napoli, ca să stea măcar un ceas de vorbă cu adevăratul Monsu. O dată intraţi în căsuţa de pe ţărmul gol­fului, însă, nu ştiau cum să plece mai repede, căci, dacă Didier îi întîmpina cuviincios, un bărbat pleşuv şi umil ce se apropia de cincizeci de ani, celălalt nu se sfia însă să li se-arate gol cu desăvîrşire, ras şi pudrat cu talc pe tot trupul, văruit cu un alb marmorean pînă şi pe părul ce-i înfăşură craniul, aşa încît doar marii lui ochi căprui mai erau vii pe o faţă pietrificată. Foarte puţine lucruri se ştiu despre ultimii lor ani. După 1644 nu mai există nici o urmă a lor, ca şi cînd nu doar că ar fi pierit brusc de pe faţa pămîntului, ci li s-ar fi şters şi amintirea, şi numele din memoria oamenilor. Să se fi-ntîmplat cu ei o catastrofă atît de-ngrozitoare, să fi-nfăptuit ceva atît de monstruos încît să fi fost supuşi unei damnatio memoriae ce a durat un veac? Pînă şi pictura lor a dispărut timp de mai mult de o sută de ani ― nici o menţiune în vreun catalog al vremii, nici o aluzie la Barrâ, Nome sau Desiderio Monsu în vreo scriere personală sau pu­blică ― pentru ca apoi lucrări spectrale, complet diferite de ale oricărei şcoli sau maniere, să apară sporadic, diseminate în Italia şi în lume. Chiar şi azi mulţi specialişti încă mai cred că Desiderio a existat cu adevărat, diferit de cei doi alsacieni. Dacă te gîndeşti şi la magia lui Claude lorenul, trebuie să fi apărut acolo, în răsă­ritul regatului Franţei din acel veac, o lumină neliniştitoare. O transparenţă care nu a mai fost în pictură şi n-avea să mai fie..."

M-am îndreptat spre uşă cu inima strînsă, căci lăsam pe masă, în camera pămîntie, manuscrisul meu, imago-ul insectei umede care eram. Era pentru prima dată că mă despărţeam de el, după... cîtă vreme? Trei, patru ani? N-avea să rămînă la el decît o săptămînă, atît cît să-l poată străbate, să se cufunde în ilizibil, să-şi transfere în ţeastă grefa asta de creier. Mă simţeam ca o gravidă care i-ar încredinţa cuiva ("pentru numai o săptămînă") fătul dezvoltat în uterul ei, deja format, cu degeţele străvezii şi su­turile craniene vizibile prin pielea hialină a capului, dar încă ne­născut, neînstare să deschidă ochii şi să tragă în nări mireasma de crin a atmosferei. Cînd avea să-mi vină sorocul? Peste cîţi alţi ani de adăugat zi de zi, răbdător, foaie peste foaie străvezie, ca în acele albume în care vezi pe o pagină ruina unei case din Pompei, iar celelalte de peste ea, pe hîrtie de calc, adaugă deasu­pra elevaţii, epure, completează coloane, umplu golurile zidu­rilor, adaugă bîrne şi acoperişuri şi, în fine, acoperă pereţii cu fresce multicolore? Cînd avea să fie gata macheta asta a minţii şi-a trupului meu, a aerului şi soarelui şi vegetaţiei şi cosmo­sului din jurul lor?

Fusese o zi lungă. Mai lungă ca a lui Iosua, mai ciudată decît cea în care soarele dăduse-napoi cu zece trepte pe cadranul solar. Dimineaţa plecasem prin ţărîna plină de fiare ruginite şi sîrme de pe Uranus, ducînd cu mine "ce seul objet dont le néant s'honnore", în convoiul de camioane trase de cai, de Trabanturi şi Skode, de femei purtînd în braţe cutii cu văsărie şi scaune-ncălecate. Doar dimineaţă blocul de pe Uranus încă mai exista, sfidător şi viril, în faţa revărsării de cărnuri a Casei Poporului. Acum zece ore încă aveam o casă cu o masă, un scaun şi-un pat în care să-mi adăpostesc nebunia. Un ultim compartiment plin cu aer al nautilului meu. Iar acum corpul meu moale se retrăgea, regresa, aluneca înapoi ca o rîmă-n pămînt, mai vulnerabil ca niciodată. Am ieşit cu Herman, el ca să se-nfunde în birtul de lîngă autoservire, să bea pînă spre miezul nopţii, s-o ia de-a lun­gul şoselei acum lărgite, să treacă peste drum de blocul nostru, cu fruntea adînc aplecată spre pămînt şi totuşi cu ochii-ndreptaţi înainte, limpezi de parcă altuia i s-ar fi-nvîrtit toate organele interne într-o mocirlă de băutură, să dea colţul pe Tunari, să facă o sută de paşi pe strada neagră, pe lîngă vechea frizerie acum dărîmată din mijlocul căreia sclipea sub lună doar pieptenul de fier din mîna lui nea Gică frizerul, să depăşească atelierul şcolar şi să traverseze în dreptul unei curţi invadate de bălării, să des­chidă uşa de fier forjat şi să se oprească-n faţa casei în ruine, ascultînd şuierul înspăimîntător al timpului abraziv, al timpului ce înghite iubirea şi ura, aşteptînd să apară deasupra, pe tot ce­rul, uriaşa Soile-nstelată, să-şi întindă iar mîinile spre sînii şi pîntecul şi şoldurile ei pline de stele; eu, ca să cobor două etaje şi să mă găsesc din nou pe palierul meu de la cinci, cu aer în­gheţat şi cristalin, neschimbat de un sfert de veac, cu aceleaşi patru uşi numerotate şi acelaşi panou electric şi aceeaşi feres­truică pe care scrie HIDRANT; s-o deschid din nou, după ani şi ani, cu inima bătîndu-mi din ce în ce mai tare, întrebîndu-mă dacă n-aveam să găsesc iarăşi în ea vreunul dintre fructele ciu­date, încîntătoare ale blocului, rodite special pentru mine, jucării şi globuri de pom de Crăciun, obiecte necunoscute şi dulciuri în cămaşă de staniol colorat... Înăuntru nu era însă decît un furtun de pînză scorţoasă, înfăşurat pe-un cadru de sîrmă, putred de vechi, mişunat de urechelniţe. Am închis dezamăgit uşiţa la loc şi, în sfîrşit, am bătut la uşa alor mei.

Mi-a deschis mama. Ne-am îmbrăţişat în holul cu aer albăs­trui, mirosind iute a vinete coapte direct pe flacăra aragazului. Ne-am aşezat la masă-n bucătărie. Apartamentul în care trăisem un sfert de veac şi ale cărui odăi se ridicaseră odată deasupra mea ca nişte hale imense, mi s-a părut deodată întunecos şi mes­chin, ca săpat sub pămînt. Bucătăria mă strîngea la umeri, cănile din bufet erau toate ciobite, muşamaua de pe masă ajunsese aşa spălăcită, aşa plină de tăieturi de cuţit, că nici nu i se mai des­luşea desenul. Bufetul însuşi era-nnegrit de vreme şi de afumătură. Am mîncat ceva, mamei îi picau lacrimile-n farfurie, peste chifteluţele marinate, viespile dezmorţite intrau şi ieşeau din găurile aerisirii, şi ele negre de fum. Am simţit iarăşi un val de dragoste disperată pentru femeia măruntă şi slabă, mai rău îm­brăcată şi mai îmbătrînită ca oricînd. Am vorbit mult, despre foame şi frig, despre cozi, despre autobuzele care nu vin cu orele-n staţii. "Nu se mai poate trăi, nu se mai poate trăi!", re­peta mama isteric, şi-ntr-adevăr aveam să aflu zilele următoare ce însemna să trăieşti în labirintul acela neiertător de plăci de beton şi de nebunie. Avea să mi se răpească manuscrisul, aveam să cred că miezul vieţii mele era distrus. Herman avea să zacă în puşcărie, ridicat a doua zi din postul lui de paznic de noapte, dus la secţie şi anchetat pentru "subminarea lucrărilor la Casa Poporului", garsoniera lui percheziţionată, tabloul ridicat şi dus într-o furgonetă, manuscrisul meu împachetat cu grijă şi trimis la cine ştie ce direcţie a Securităţii... Am aflat toate astea mult mai tîrziu. Nici după o săptămînă, cînd nu l-am găsit pe Herman acasă, nu m-am alarmat prea tare: putea fi plecat pe la rude, sau cine ştie unde. După încă o săptămînă am fost şi eu arestat. Nu mi-a venit să cred. Încă nu credeam cînd stăteam pe bancheta maşinii miliţiei şi priveam printre zăbrele lumea bucureşteană, ruinată, cenuşie, distrusă, feţele posomorite pe lîngă care tre­ceam, Daciile cu tabla strîmbă pe care le depăşeam... Viaţa mea era-n altă parte, culorile mele erau altele. Totul era aici cenuşiu sub înduioşătorul, primăvăraticul cer albastru. Ce straniu: răz­boaiele şi cataclismele le văzusem totdeauna ca pe o peliculă alb-negru de film foarte vechi, cu pete şi zgîrieturi, cu feţe şi clădiri înecate într-un noroi unanim. Cum puteai fi atunci ares­tat într-o frumoasă dimineaţă cu cer albastru? Cum puteau fi tranşee, tancuri, oameni rupţi în bucăţi printre copaci înfloriţi şi iarbă înaltă pînă la brîu? Dar monştrii şi demonii nu trăiau doar acolo, în iadurile lor. Într-o bună zi se arătau în plin soare, te urmăreau printre sălcii cu mîţişori înverziţi, te înşfăcau pe-o străduţă paşnică, unde nimic rău nu părea cu putinţă. Au fost apoi interogatoriul, criza mea epileptică (de care nu vreau să-mi aduc aminte), spitalul psihiatric. Testul Rorschach, Hermann Rorschach, fluturii, fluturii, fluturii, fluturii ― fluturii eterni ai minţii mele. Nu vreau să-mi amintesc acum. Stau în bucătă­rie, la masă, cu femeia negricioasă şi subţire pe care-o iubesc. Vorbim despre oameni chinuiţi, puţind a transpiraţie şi nespălare ― apa e rece ca gheaţa şi uneori nu e deloc -, înghesuindu-se ca vitele în tramvaie. Ne spunem că de-acum, fiindcă vom locui din nou împreună, o să fie mai bine. Vorbim despre tata, despre cît de dezamăgit e el, el care crezuse... Despre ce s-a ales din visul naiv al tinereţii lui, despre ce-au făcut din el... Vorbim despre ei, el şi ea, nenorociţii. Cizmarul şi savanta. Îşi împărtăşeşte şi mama ura cu cei apropiaţi, la cozi nimeni nu răbufneşte, nimeni nu spune nimic. "Nici tu să nu vorbeşti, mamă, ce nu trebuie. Noi sîntem oameni mici. Umblă securiştii peste tot. Lasă, că om trăi noi, o să trecem noi şi prin necazurile astea, lua-i-ar Dumnezeu de nemernici! Chiar aşa, să nu ne mai dea nimic? Nici brînză, nici carne, nici ouă, nimic, nimic, nimic... Ce să mă-nînce lumea? Ei nu se gîndesc?" Dar noi o să mîncăm, fiindcă o să ne zbatem, o să stăm la cozi nopţi întregi şi tot apucăm, în Bucureşti oricum e mai bine, în alte părţi totul e pe cartelă ca pe vremea războiului. Pîinea, săpunul...

Merg apoi în camera mea dinspre Ştefan cel Mare. Nu aprind lumina. Mă aşez ca altădată, ca-ntotdeauna, pe lada de la stu­dio, cu picioarele pe calorifer, şi privesc ore-ntregi, prin fereas­tra triplă, şoseaua întunecată de sub cerul sîngeriu, conturînd blocul de vizavi, mai înalt ca al nostru. Farurile maşinilor umplu camera de lumină. Ferestrele de vizavi sînt luminate slab. Ni­meni nu face acolo dragoste, ca-n visele mele de altădată. Am zece ani, am optsprezece, am treizeci şi unu. Sînt acum toţi, şirul continuu de fiinţe cu numele şi ochii şi organele mele in­terne. Pot coborî în mine oricît, pînă acolo unde blocul de vizavi, ce-mi făcuse întregul trecut ecranat şi irespirabil, se dizolvă în apa regală a nostalgiei mele. Şi-atunci pot vedea iarăşi Bucureş-tiul întins pînă la marginile privirii, amestec de case vechi şi ar­bori îndoindu-se-n vînt, luminat de reclame ca altădată, răsucit ca un mirific ghioc sub lumina stelară. Rămînem aşa, gemeni reflectaţi unu-n altul, transmigrînd unu-n altul, mixînd amin­tiri şi dorinţe, organe şi cupole, ziduri şi viziuni, cabluri elec­trice şi nervi spinali, pînă ce redevenim ce de fapt fuseserăm întotdeauna, ce nu încetaserăm nici o clipă să fim: unul singur.

partea a III-a

Dacă iei tramvaiul de la Sf. Gheorghe, înghesuindu-te în vagoanele cu plafon de placaj şi ţinîndu-te, ca vai de lume, de mînerele de lemn înşirate pe bara de sus, eşti zmucit curînd încoace şi-ncolo de-a lungul vechii Căi a Mo­şilor, atît de îngustă, încît poţi crede că treci printr-un canal de calcar şi tencuială, nu prea adînc, prin praful căruia se vede, undeva deasupra, cerul. Un mitocan îşi face brutal loc cu coa­tele, altul îţi pune-n braţe papormţa lui cu găini vii, pline de găi­naţ, un al treilea-ţi suflă-n faţă damf de ţuică şi de cîrnaţi cu us­turoi. Pe geam se perindă aceleaşi case negustoreşti mîncate de vreme, cu ferestrele acoperite cu hîrtie şi încadrate de statuete leproase. Curţi cît palma în faţa intrărilor, cîte-un leu jalnic de ipsos călărit de cîte-o ţigăncuşă, cîte-o sfoară de rufe întinsă, cu populaţia ei pestriţă, pe cîte-un balcon strîmb, ce stă să cadă. Tinere ţigănci ochioase, rujate vulgar, rîd la cîte-un geam. Un moş în costum şi pălărie aşteaptă în staţie, pe vine, sprijinit de-un zid, lăsîndu-se orbit de praful tramvaiului. Nefericite muşcate şi ficuşi au frunzele atît de prăfuite, că nu-ţi poţi ima­gina că au fost o dată verzi. Un pisoi jigărit, cu blăniţa numai ţepi de noroi, încearcă timid să treacă strada. "Mamaie, dă-o dracului, te caută moartea pe-acasă şi tu încurci lumea-n tram­vai?" se răsteşte o ţoapă cu păr vopsit portocaliu la o băbuţă care-i tuşise în faţă.

Ajungi, după două staţii, la intersecţia Oborului, o viermu­iala de oameni, căruţe şi maşini cu tabla încinsă de soare. Caldarîmul e plin de balegi. Predomină aici ţăranii, cu pălăriile lor negre de fetru şi cu pieptare subţiri, de vară. Îşi cară căruţurile cu ceapă, morcovi şi roşii la piaţă. Alţii poartă funii de ustu­roi peste piept ca nişte cartuşiere. Copii rahitici dar veseli trag după ei căruţuri cu butelii. Dinspre hală vine o putoare de peşte stricat de nu mai ştii încotro s-o iei. Noroc că pe colţurile din­spre Colentina sînt cîrciumi de unde iese permanent fumul albastru al mititeilor fripţi pe cărbuni, şi mireasma asta binecu-vîntată îţi face imediat un gol în stomac. Ce-ai mai mînca, acolo, vreo cinci-şase, cu muştar, scobitori şi o feliuţă de pîine nea­gră, pe o bucată de hîrtie de-mpachetat! Tramvaiele roşii, cu remorcă, se-ncrucişează des în piaţă, clopoţesc şi frînează din metru în metru, căci tărăncile cu saci în spinare nu s-ar da la o parte pentru nimic în lume, şi-n cele dm urmă vatmanii înfu­riaţi se dau jos, le apucă brutal de umeri şi le trag de pe linie, înjurîndu-le ca la uşa cortului. Pe stîlpul din mijlocul pieţei, de care sînt prinse firele tramvaielor şi care are şi becuri ce dau, de la şapte seara, o lumină chioară, e lipit un afiş care spune că la grădina "Aurora" se dă filmul "Răsună valea". Şi pe geamul cîrciumii (o casă ca toate casele, lungă, scundă şi galbenă) ― un afiş strîmb din care-ţi rînjeşte un cap sălbatic de tătar: la cine­ma "Timpuri noi" rulează filmul "Mongolii", de care toată lu­mea e-nnebunită. Un difuzor de deasupra Halelor hîrîie-n gura mare un cîntec vesel: "De dimineaţă lîngă lac pescarul amator/ îşi cînta ca pentru el un cîntecel de dor..."

Ce de lume! Fiecare zorind spre daravelele lui. Stai în inter­secţie cel puţin un sfert de oră şi, o dată scăpat din viermuiala, tramvaiul ţîşneşte pe Colentina, stradă la fel de-ngustă ca şi Moşilor, dar mult mai pustie. Aici casele se mai ivesc printre maidane şi depozite doar ca ultimele cioturi de măsea ale unui om bătrîn, care le-a mai şi-ngălbenit de tutun. Cum intri pe stradă, te trăzneşte duhoarea de grăsime rîncedă de la fabrica de săpun "Stela". Aici se produc singurele două feluri de săpun cu care spală şi se spală toată lumea: săpunul "Cheia", calup gros şi galben pe care e chiar imprimată o cheie, şi "Cămila", vîrît într-o cutie de carton pe care scrisul, prost imprimat, abia dacă se vede. Multă lume, mai ales cei care au curte, îşi fac sin­guri săpunul, în care pun şi frunze de pelin, să miroasă frumos.

Pentru că tramvaiul ia viteză, vagoanele se clatină aici atît de tare, că-ţi spui că una-două au să se răstoarne. Bordeie mizerabile, o sifonărie vopsită-n albastru, o casă pe uşa căreia scrie cu litere strîmbe BORŞ, se clatină şi ele în ritmul tramvaiului. Cînd vezi, pe dreapta, după maidanul cu gunoaie şi cauciucuri arse, clădirile de cărămidă şi poarta de fier a ţesătoriei "Donca Simo", ştii că trebuie să cobori. O faci la dreapta pe o străduţă mult prea meschină pentru uriaşul cer de vară de deasupra. Treci de un dud, de nişte amărîte straturi de cîrciumărese, te latră cîinii din toate curţile. O faci la stînga şi iar la dreapta, pe lîngă ruina sinistră a unei foste case negustoreşti cu pretenţii: pe pereţi avusese "freşte", cum se lăudase decenii întregi pro­prietarul. Mai rămăsese-n picioare un perete de var albastru, cu un mare ibric fumegînd zugrăvit pe el. Acolo-şi făceau co­piii veacul, jucîndu-se printre bălării. Alte cîteva case de maha­la, improvizate, gata să se dărîme, acoperite cu petice de car­ton gudronat şi mirosind a lături, şi dai, în fine, în Silistra, stradă lungă, pietruită prost şi neregulat, pe care nu trec decît, din cînd în cînd, căruţele cu sticle goale ale ţiganilor, aşa că printre pietre a crescut o blăniţă verde întinsă pe toată strada. Te tîrăşti de-a lungul străzii, pe lîngă garduri date cu gaz, priveşti pofticios şi neputincios ultimele cireşe rămase pe vîrful pomilor cu frun­ze grase şi leneşe-n soare, şi ajungi la întretăierea cu o altă stră­duţă, pe colţul căreia e alimentara. Casa e masivă, obtuză, în­crustată cu licheni ca o stîncă bătrînă. Oarbă de ferestre, are doar, la etaj, un balcon de fier forjat cu nelipsitul leandru-în-florit şi nelipsita bătrînică iscoditoare care te urmăreşte lung cu ochii înroşiţi de conjunctivită. Chiar sub balcon e firma sta­cojie, iar sub firmă, doar uşa. Nici vitrine, nici geamuri, nici nimic. Ţi-e şi frică să intri în bezna mirosind a mălai încins. Oftezi uşurat cînd ai trecut mai departe, de parcă te-ai fi aştep­tat să ţîşnească din gaura aceea umedă un torace păros de păian­jen, să te-apuce cu labe scurte şi puternice şi să te tîrască-năuntru. Treci de casa vopsită-n toate culorile a unui fost ofiţer, văduv, cu mica lui grădină de flori plină de pari cu globuri colo­rate în vîrf şi inima-ncepe să-ţi bată mai tare, căci ajungi, ai ajuns în faţa porţii de fier a casei lui Ma'am Catana, faimoasa casă de nebuni a străzii. În curtea ei înconjurată pe trei părţi de odăile de la catul de jos şi, peste ele, de galeria de lemn a ca­tului de sus, spre care duce o scară de asemenea de lemn, aerul e atît de-mbîcsit de mireasma oleandrilor aflaţi peste tot, în lăzi mari, putregăite, încît pare roz pal. Şi umbrele au aici nuanţe pastelate, mov şi liliachii, altfel decît pe stradă, de parcă nu acelaşi soare şi nu aceiaşi nori melancolici de vară ar străluci peste casa acum aproape pustie. Doar Catana, moşul, moţăie aşezat pe prag, ca de obicei, socotind poate banii ce i-ar mai tre­bui ca să-şi termine minunatul cavou. În mintea lui, bolţile şi cupolele subpămîntene se multiplică şi se complică-n ornamen­te de piatră lustruită, nemuritoare. În centrul celei mai ample dintre bolţi se află un mormînt de cristal.

Un difuzor cîntă într-o odaie. Cît de mici trebuie să fie ca­merele astea, în care stau totuşi familii întregi şi unde se găteşte, se face baie, se doarme şi se mănîncă, toate între aceiaşi patru pereţi. Vreo douăzeci de familii sînt înghesuite aici, trăiesc în comun, scot mesele-n curte şi mănîncă-mpreună, glumesc şi se ceartă, se bălăcăresc ca la uşa cortului şi ajung cîteodată şi la bătaie. Cei mai mulţi sînt muncitori cu braţele, nişte amărîţi în maieuri rupte, veşnic murdari de unsoare de strung. Cînd iau leafa e nenorocire: nici unul nu se-ntoarce înainte de miezul nop­ţii, şi-atunci lălăind şi ţinîndu-se de garduri. Femeile lor, care le au, sînt îngălate ca şi ei, cu nişte jegosi de copii pe care nu-i schimbă cu zilele şi săptămînile. Dar acum bărbaţii sînt la sluj­bă, iar nevestele fie că sforăie prin odăile cu hîrtie albastră în geamuri, fie că numără, la masă, a zecea oară banii rămaşi pînă la următoarea chenzină.

Încremenirea casei e tulburată mai întîi de un tînăr cu mutră de puşcăriaş, în maieu, cu basc pe cap şi o cutie de table sub braţ, care iese pe o uşă a corpului din spate, cu mişcări şme­chereşti din umeri şi din gît, se suceşte şi se-nvîrteşte prin curte, nedîndu-i nici o atenţie lui Catana, de parcă-ar fi fost o piatră, şi-n cele din urmă iese pe poartă şi-o ia-n susul străzii fluierînd. La trecerea lui, curcanul se înfoaie şi, cu paşi iuţi, se-ndreaptă spre gardul de sîrmă al coteţului. După ce încă o uşă se des­chise şi se-nchise fugitiv la catul de jos, ivind un cap de ţoapă şi un capot roşu decolorat, apărură la etaj două femei tinere, dintre care una ţinea în braţe un băieţel de vreo doi ani. Cea care-l ţinea pe braţul stîng, uitîndu-se la el ca la o minune, giugiulindu-l şi ciupindu-l de sub bărbie din cînd în cînd, era neobişnuit de zveltă, cu sîni elastici şi mari, bine conturaţi prin rochia cu imprimeuri, şi purta o bască frez, cochetă, peste bu­clele coafate modern. Era fardată cam strident, cu codiţe lungi de rimei în prelungirea ochilor şi cu forma de inimioară a gurii mult exagerată de rujul unsuros. Totuşi, pentru o prostituată, Coca nu avea o figură vulgară şi, dac-ai fi văzut-o dimineaţa, cînd n-o vedea nimeni, ai fi avut surpriza să priveşti o fată de la ţară, cu trăsături regulate şi inexpresive, frumoasă mai mult datorită tinereţii ei. Zîmbetul ei adevărat, cu totul ascuns de ruj şi de pudră, era bun şi timid, dar avea parte de el doar oglin­da. Acum, rimelul gros de pe gene părea şi mai intens, pentru că, ieşind brusc în soare din penumbra camerei, fata strîngea ochii şi ridica pomeţii, arătîndu-şi totodată dinţii de sus, de un alb prea lăptos, fără transparenţă, ieşind din gingii ciudat de palide în contrast cu sîngenul violent al rujului. Şi Maria strîngea din ochi, orbită de lumină. Ea nu era deloc aranjată şi mirosea a mărar. Permanentul 1 se dusese de mult, căci nu ţinea în părul ei cu firul subţire şi fragil. Serile îşi mai punea părul pe moaţe, dar cu slabe efecte. Maria se apropia de treizeci de ani şi era, încă de pe-atunci, o femeie istovită. Negricioasă şi slabă, cu sînii atîrnînd, nu ştia altceva decît să facă mîncare şi să stea toată ziua cu Mircişor. Chiar şi cînd amesteca în veşnicele ei crătiţi, îl ţinea pe copil în braţe, îl dăscălea şi-l învăţa, îi spunea poezii şi tot ce-i mai trecea prin cap. Acum, că "se făcuse mare", începuse să-i cumpere cărticele cu poze colorate pe care-i arăta ore-n şir, gîngurind şi stîlcind cuvintele împreună cu el, năpustindu-se cîteodată asupra lui aproape feroce, strîngîndu-l în braţe de parc-ar fi vrut să-l înconjoare din nou din toate părţile, să-l în­globeze din nou în corpul ei ocrotitor. "Mînca-l-ar mama pe el să-l mănînce!" striga atunci pătimaş, cu inflexiuni primitive în voce, cum n-o auzeai vorbind decît cu tîntăvenii ei, cu surori­le, Anica şi Vasilica şi cu părinţii, mămica (rău bolnavă încă de-atunci) şi tătica. Băieţelul şi Costel, bărbatul ei slab ca un ţîr şi cu păr pana corbului, care abia-mplinise douăzeci şi cinci de ani, bănăţeanul pe care, după multe ezitări, îl luase "că e băiat bun", cum îi tot zicea soră-sa, erau toată viaţa ei de regină-n exil?! care nu-şi mai aminteşte nimic din strălucirea unui trecut confundat de-acuma cu visul. Căci vis, fără-ndoială, construcţie a minţii ei neliniştite, fusese dulceaţa corpului gol al Mioarei Mironescu, sînii ei grei şi rotunzi, coastele de faux-maigre, crupa voluptuoasă-a femeii care-o dorise şi o-mbrăţişase în micul apartament din pasajul Maccâ, şi tot vis fusese rătăcirea ei, de mînă cu Costel, prin trista şi senzuala primăvară bucureşteană, cînd, după ce ieşiseră de la film, se îndreptaseră cu vestmintele fluturînd în vînt spre zona din spatele bulevardu­lui, unde se-nălţa încă edificiul singuratic al casei liftului unei clădiri inexistente. Şi vis fusese prizoniera mare şi goală a lif­tului, cu fluturele ei cît o lebădă-n braţe şi cu mersul ei graţios, cea care o privise-n ochi pe biata ţesătoare şi-i spusese, ca şi cînd prima dată, atunci, i-ar fi dat un nume, cu voce de trianglu şi carillon: "Eşti Maria." Realitatea era cu totul alta, era camera cu chirie de pe Silistra, erau macaroanele cu marmeladă, cior­bele lungi care clocoteau pe plită, ligheanul cu rufe murdare şi c-un colţ de săpun de rufe ieşind verzui din apa băloasă, copilul, bărbatul. Erau bibelourile şi tişlaifărele ieftine pe care le cumpăra din cînd în cînd şi le-mprăştia pe pervaze şi pe bufet. Nimic nu exista dacă nu putea fi văzut, luat la mînă, frecat, curăţat, pre­parat, sărutat. Nici chiar Dumnezeu, nici cerurile albastre ale verii lui '58. Nici imensa şi felurita lume, nici măcar marele oraş, în afară de trei străzi şi o piaţă, legate printr-o rată hodorogi­tă de satul ei, de Tîntava.

Mircişor, care, în ciuda căldurii din curte, trebuia să sufere mereu o căciulită albă pe cap, întinse mîinile către mama lui, şi Coca, pupîndu-l pentru ultima oară pe amîndoi ochii, îl trans­feră în braţele Mariei. Pielea băieţelului grăsuţ, în afara căciu-liţei doar în chiloţei, era umedă unde fusese lipită de decolteul Cocăi. Femeile se-mbrăţişară peste copil, Coca-l mai privi o dată atît de intens, de parc-ar fi vrut să şi-l întipărească pentru totdeauna-n memorie şi-l întrebă, a suta oară, cum a zis "Doni", căţeluşul curţii, cînd nenea Nicu Bă a dat peste el cu bicicleta. "Cum a zis Gioni, mamă?", îl stîrni şi Maria, dar copilul rîdea şi nu vroia să spună. Într-un tîrziu, uitîndu-se la curcanul din curte şi cu o voce complet indiferentă, zise totuşi automat: "Aoieu, doaie păţou' meu!" "Şi ce-ţi aduce tăticu' cînd vine de la servici?", nu-l lăsară femeile. "Ce-ţi aduce, mamă?" "Betetecă şi cîţe noi", pufni în rîs şi Mircişor, care de fapt vorbea acum mult mai bine, dar îşi relua repertoriul de succes ca un bătrîn comedian. Şi-ntotdeauna, deşi auziseră frazele astea de zeci de ori, vecinii se prăpădeau de rîs şi aproape că-l sufocau pupîndu-l. "Adică bicicletă şi ghetuţe noi", traduse Maria, de asemenea automat. Pe cînd Coca se-ntorsese deja cu spatele şi coborîse prima treaptă a scării care ducea-n curte, Mircişor găsi cu cale să-şi plaseze şi replica sa cea mai nouă şi mai de efect, aproape ţipînd după fată: "Tăticu' meu e bitsiv, a băut banii şi tsuică!" Coca-i făcu iar cu mîna şi-i zise rîzînd: "Să nu mai zici aşa, Mircişor, că cine te-aude te crede!" "Pa, pa, Coca, pa, pa!", făcu Maria mişcînd mînuţa băiatului, apoi îl lăsă să meargă pe jos şi intră, de mînă cu el, în casă. Uşa se-nchise chiar în clipa-n care Coca cobora ultima treaptă a scării şi punea vîrful pantofiorului ei din imitaţie de piele de şopîrlă pe caldarîmul curţii. Păşi sucind uşor, profesional, din şolduri (cu toate că, în curte, faţa de vecini, căuta să treacă, pe cît posibil, neobservată) pe lîngă Catana, care-mpietrise ca o figură de pe-un sarcofag, şi ieşi pe stradă, grăbind pasul şi aranjîndu-şi, cu o mişcare iute a degetelor, bascul de sub care-i curgeau cîrlionţii castanii. Stra­da i se ascuţea înainte, melancolică şi toridă, cu stîlpii strîmbi de telegraf daţi cu păcură, cu cîte-o pisică roşcată ghemuită pe-un vîrf de gard. Şi era de parcă tînăra femeie ar fi stat pe loc şi un motor nevăzut ar fi mişcat, sub picioarele ei, toată partea de oraş prin care ea trecea, mai întîi rectiliniu, pînă la a doua încrucişare de drumuri, apoi o rotire de 90° a întregii machete, cu case şi arbori, iarăşi o mişcare rectilinie, iar o rotire, pe cînd un microprocesor ar fi calculat toate perspectivele, unghiurile de incidenţă, intensitatea culorilor şi anamorfoza desenelor din peisaj, în aşa fel încît femeia cufundată-n gînduri să perceapă, subliminal dar deplin realist, iluzia multidimensională a car­tierului încremenit, la ora siestei, într-o lumină metafizică. Pe drum, aproape de intrarea pe Colentina, Coca deschise poşeta din aceeaşi proastă imitaţie de piele de şopîrlă, cotrobăi puţin, aspirînd mireasma de pudră dinăuntru şi scoase-n cele din urmă o fotografie cu margini zimţate, de fapt o jumătate de poză alb-negru pe care, încercînd să n-o mişte în mers, o privi cu atenţie. Nemulţumită, se opri şi privi din nou poza, care o-nfăţişa pe Maria ţinîndu-şi băieţelul în braţe. Marginea dreaptă a pozei, acolo unde fusese ruptă-n două prin îndoiri repetate, secţiona cotul stîng al femeii care, într-o rochie albă cu un imprimeu de fundiţe albastre, zîmbea forţat către obiectiv. Copilaşul, cu co­diţe aurii cît degetul, sucise mult capul spre dreapta, spunînd ceva unui nevăzut tovarăş, aşa încît, din profil, ochiul lui stîng era cel mai strălucitor punct din întreaga poză. Fotografia dis­păru la loc în poşetă şi Coca, dînd colţul pe Colentina, fu izbită de îngrozitorul damf de rîncezeală de la fabrica de săpun. Aşteptă în staţie tramvaiul, care se vedea venind ca un cărăbuş din capăt, de la ceas, urcă şi merse două staţii, îmbrîncită încoa­ce şi-ncolo de clătinaturile vagoanelor şi asurzită de zgomo­tul lor de fierărie. De unde stătea, agăţată de mînerul din plafon, vedea spatele neobişnuit de gras al vatmanului revărsîndu-se-n pliurile unui maieu tetra ud fleaşcă. În dreptul bisericii Sf. Du­mitru îşi făcu cîteva cruci repezi şi recăzu în gînduri pînă la Făinari, fără să mai vadă nimic în jurul ei. La următoarea coborî, şi cînd tramvaiul porni iar, huruind, un val de praf învolburat o lăsă aproape fără suflare. Înota în praf, îl simţea, fad şi totuşi arzător, pe buze, îi troznea-n dinţi. Rochiţa îi căpătase o nuanţă cenuşie şi-i atîrna acum pe trup ca o cîrpă. Niciodată, nicăieri nu existase o stradă mai tristă decît Calea Moşilor, cu casele ei bătrîneşti, cu faţadele pline de zorzoane de ghips îngălbenit. Cu grilajele de fier forjat mîncate de sare şi rugină. Pînă şi dunga de cer de deasupra părea făcută din acelaşi ghips, pictat naiv cu nori şi cherubini de cine ştie ce artist de bîlci. Prăvăliile, cu obloane de tablă ondulată, etalau în vitrinele lor meschine con­serve, mingi şi păpuşi livide de cauciuc. Copii apatici călăreau, în curticele cît palma, bătătorul de covoare din faţa intrării, sau se uitau la cer prin geamurile colorate ale marchizelor.

Coca se scutură energic de praf, scoase bereta şi îi trase şi ei cîteva palme, o puse la loc peste păru-mbîcsit şi-o făcu la dreap­ta pe Corbeni, aproape de marea intersecţie cu bulevardul. Cas­tanii de pe strada umbroasă reuşeau să filtreze bine praful, aşa că aici, ferit de zăpuşeală, puteai să respiri mult mai uşor şi chiar, printre frunzele palmate, leneşe, puteai vedea cîţiva stropi tremurători de cer azuriu. Pe partea stîngă a străzii erau case ce nu se deosebeau mult de cele de pe Silistra: scunde, cu fru­moase curţi pline de flori în faţă, cu cîinele priponit lîngă cuşca lui. În schimb, de cealaltă parte se ridicau clădiri înalte, pătrăţoase, de cărămidă sau tencuite, cu cîte două etaje, arătînd, mai mult sau mai puţin pure, urme de art-nouveau şi chiar de cubism, căci fuseseră ridicate, mai toate, între cele două războaie. Fe­restrele rotunde ale casei scărilor le dădeau un aer neobişnuit de solemn şi de misterios. Între clădirile somptuoase dar prost întreţinute erau intercalate în mod bizar şi nişte depozite, o făbricuţă cu zeci de geamuri de sticlă zbîrnîitoare şi o gheţărie unde, pe un paralelipiped de gheaţă, umed şi translucid la ca­pete, lăsat să se topească pe o masă de zinc, un muncitor mînca nişte peşte prăjit dintr-un ziar. La trecerea Cocăi, muncitorul rămase ca trăznit, fluierînd cu gura unsuroasă. Ce i-ar fi făcut el! Putori ca asta n-ar trebui lăsate libere pe stradă.

După gheţărie urma o casă cu desăvîrşire flamandă, cu faţa­da de cărămidă smălţuită, înălţată pe trei nivele, dintre care ul­timul se ţuguia în trepte şi se-nfigea în cer ca un ferăstrău. Fe­restre cu obloane deschise, avînd tăiate-n ele inimioare, răsfrîngeau frunzişul castanilor din faţă. Astfel de case, toate ţuguiate, lipite unele de celelalte într-o faţadă continuă, colorată pestriţ şi sobru în acelaşi timp, se-nşiră de-a lungul apelor leneşe ale Ţărilor de Jos, împingînd o aripă virtuală în valurile moi ca de gelatină. În praf osul şi nespus de tristul oraş din Bă­răgan, o asemenea casă era exotică asemenea unei păsări-liră care, venită de nicăieri, s-ar fi aşezat la mahala, într-un crîng de liliac. Dincolo de ea era un maidan cu un zid rămas în picioare de la vreo casă veche, aproape îngropat în bozii, şi dincolo de maidan o şcoală.

Fata se opri în faţa casei olandeze, o privi întreagă, dîndu-şi capul pe spate (faţada dreaptă şi înălţată exagerat depăşea cu mult acoperişul dindărătul ei) şi deodată avu sentimentul lim­pede că se află într-o pictură. Că, exact în acel moment, cine­va contemplă, cu nespusă-ncîntare, tabloul, în grea ramă baro­că, înfăţişînd o casă flamandă de cărămidă smălţuită, colorată portocaliu şi stacojiu, al cărei fronton în trepte se conturează pe cerul înalt, pictat neglijent cu cuţitul. Casa e-ncadrată de doi castani bătrîni, cu contururile contorsionate şi-ngroşate cu un negru cam artificial. În faţa ei, limpede ca o imagine proiectată de-o lanternă magică, evident din alt timp şi alt loc, stă o femeie voluptuoasă, văzută din spate, în rochie stil Marilyn Monroe, cu o bască frez pe cap, privind casa nu ca pe-o casă, ci ca pe un altar, ca pe o catapeteasmă cu imagini sacre, ca pe-un retablu dintr-un dom uriaş. Pictorul necunoscut pusese aur acolo unde cîrlionţii femeii se răsuceau îndrăzneţ, o dungă de ambră pe braţe şi pe linia obrazului uşor întors, şi o asemenea acribie maniacală în detalii, încît textura fustei ieşea în relief ca sub o lumină razantă, iar copca moş-babă cu care era-ncheiată la spate se vedea limpede, cu luciul ei de fier galvanizat, de parc-ar fi fost de douăzeci de ori mai mare. Sub copcă, rochia făcea un ochi prelung, în care se vedea pielea moale şi dulce-a femeii, cu două noduleţe mai luminoase în dreptul vertebrelor, cu firi­şoare de păr aurii lăsîndu-şi umbra aproape nevăzut pe epi­dermă, şi cu o mică pată de melanină în formă de bob de chimen. La suprafaţă, pielea avea solzişori infimi de cheratmă, iar dedesubt un fel de cărniţă elastică şi străvezie prin care răz­băteau umbre prelungi, vag colorate: vase de sînge, canale sudoripare, terminaţii nervoase... În mijlocul volutelor de lemn aurit ale ramei, sub tablou, se afla o plăcuţă de alamă pe care scria titlul picturii ("în faţa Marelui Portal") şi numele artis­tului, imposibil de desluşit, aşa cum în vis nu putem citi rîndurile limpezi ale unei scrisori, deşi vedem fiecare literă cu o claritate monstruoasă. Fata sui, scuturîndu-se de această viziu­ne, cele două trepte ce duceau la uşă şi sună, prelung, ţîrîit, de parc-ar fi ştiut că acolo locuia cineva cam tare de urechi.

Bătrînul care-i deschise avea într-adevăr ambele ducturi auditive înfundate cu bumbac. Urechile roze şi veştede ― în lobul uneia un bumb de diamant scînteia nebuneşte-n penumbră ― erau de altfel singurul lucru remarcabil în înfăţişarea lui. Fără o vorbă, îi întoarse femeii spatele şi, arătîndu-şi prin halatul de mătase omoplaţii nemaipomenit de slabi, se aşeză iarăşi în fotoliul adînc de unde se ridicase. Pe măsuţa din faţa lui, cu picioare curbe şi terminate cu labe de leu, aco­perită cu cristal gros, se afla o planşetă pe care bătrînul se chi­nuia să fixeze în poziţie naturală labele unui mare păianjen tro­pical, roz deschis ca pielea nou-născuţilor, pe care taxidermistul îl preparase în prealabil. O cusătură laterală pe pîntecul sferic al creaturii, mare cît o minge de tenis, arăta că organele interne îi fuseseră extrase şi înlocuite cu bumbac din acelaşi fuior (ce zăcea sub masă) din care bătrînul îşi făcuse şi dopurile pentru urechi. Păianjenul avea înfipţi în partea din faţă a toracelui trei ochi minusculi, dar strălucitori ca nestematele, azurii, aşezaţi în triunghi echilateral, iar dedesubt chelicen bestiali, înfoşiţi încă de sîngele ultimei păsări sau ultimului pui de pisică pe care-l injectase cu scuipatul lui dizolvant. Deasupra măsuţei se revăr­sa un con de lumină, pe cînd restul încăperii părea la-nceput îmbeznat şi aproape impenetrabil cu privirea. Încet, ochii Cocăi se obişnuiră, însă, ca-ntotdeauna, şi-ncepură să scoată din um­brele catifelate vagi contururi şi reliefuri care arătau că încă­perea era neaşteptat de adîncă. O răcoare de pivniţă făcea ca toate lucrurile din interior să aibă, la atingere, aspectul repul­siv al sticlei mate, masive, aburite.

În primii ani după ce descoperise casa de pe Corbeni şi―şi începuse viaţa dublă, Coca încercase mereu să afle cît de mare era, de fapt, încăperea aceea întunecată. Bătrînul, care tot pre­para şi crucifica, ajutîndu-se de lupă şi de instrumente hidoase, animale mici, păsări şi insecte, nu-i dădea niciodată nici o atenţie, nu-i răspundea la-ntrebări şi, dacă femeia insista, o privea cu faţa lui (da, nu doar cu ochii, ci cu toată faţa) inexpresivă de parcă s-ar fi-ntrebat cît bumbac i-ar fi trebuit ca să umple atîta piele, să dea rotunjimi ţîţelor şi feselor, şi fermitate membrelor acelei femele cam prea voluminoase pentru posibilităţile lui. De multe, de prea multe ori Coca nu se grăbise să treacă dincolo, ci o luase lateral, pe dalele îngheţate, ţinîndu-se de peretele îm­brăcat în lambriuri sculptate cu entre-lacs-uri florale. Pereţii se pierdeau însă-n noapte şi, chiar dacă o dată s-a-ncăpăţînat să meargă cîteva ore de-a lungul lor, fata n-a ajuns nicăieri. Ace­leaşi lambriuri aspre pe-o parte, aceleaşi obiecte nedesluşite, ieşind înşelător din umbră, pe cealaltă. Şi, extrem de departe, punctul de lumină de deasupra măsuţei bătrînului. În alte daţi, cu inima strînsă de teamă, Coca se desprinsese de perete ca un copil care-şi dă drumul prima dată de la marginea bazinului de înot şi-ncepe să plutească deasupra apelor ce vuiesc ameninţă­tor. Ce obiecte se aflau în nemăsurata hală? Ce erau acele luciri, cînd ca de aluminiu, cînd ca de porţelan? În apropierea măsuţei, cu lampa ei deasupra (şi cu ce fir trebuie să fi atîrnat ea din tavan, căci tavanul era cu neputinţă de desluşit, deşi cîteva luminiţe, ca dintr-o turlă aflată la sute de metri înălţime, păreau a pluti uneori fantomatic în aerul înnoptat?), marile obiecte puteau fi desluşite ceva mai uşor. Primul pe care, apropiindu-se de el, Coca-l văzuse bine, după acomodarea ochilor cu bezna, era un scaun dentar. Piciorul masiv, tronconic, de porţelan pe care se sprijinea era bine înşurubat în podea şi avea pedale cu care scaunul propriu-zis se putea fixa mai sus sau mai jos şi se putea lăsa pe spate aproape pînă la orizontală. Fotoliul era aco­perit cu plastic grosolan, cafeniu, şi avea înfiptă-n spătar o spri­jinitoare de cap rigidă şi-ngustă ca nişte fălci de patent. Alături de scaun se ridica trunchiul instrumentului de tortură, ce-şi purta deasupra marea pălărie cu becuri, iar în faţa scaunului, măsuţa cu căngi şi cleşti şi ace spiralate şi oglinjoare cu mîner faţetat. Butoane de ebonită, roşii şi negre, se-nşirau pe stîlpul de porţelan, legate, prin corpul lui, de bestialele accesorii. Căci, pliate ca braţele ucigaşe ale călugăriţei, atîrnau deasupra seg­mentele de metal, dublate de corzi de sîrmă răsucită, ale bormaşinei, cu sfredelul ei în capăt, iar dintr-o gaură ca de şarpe ieşea gîtul negru şi gros al turbinei, cu capul metalic şi dintele ei din vîrf, gata să zboare ţăndări de măsea într-o gură caldă, umană, căptuşită cu pereţii moi ai obrajilor şi-n care limba se chirceşte şi saliva e suptă de un cîrlig de alamă coclită. Un coş de gunoi cu tifoane însîngerate şi-un pahar pe-o poliţă specială, plin ochi cu o apă limpede ca o lentilă arătau că scaunul den­tar era funcţional şi că fusese folosit de curînd. Coca se-nfioră cînd îl atinse cu degetele: era aşa de rece, de perfect şi de-ncremenit, încît părea cu mult mai concret decît spaţiul dimprejur, de parcă pe el ar fi focalizat aparatul foto al existenţei, lăsînd tot restul într-o ceaţă de culori stinse. Depărtîndu-se de el, ca de-o corabie sau de-un aisberg, fata dădu, la vreo treizeci de paşi, peste un al doilea scaun dentar, apoi peste altul... Erau sute, poate mii, aşezate în şiruri, la egală distanţă unul de celă­lalt, încremenite-n acelaşi aer îngheţat, identice în cele mai mici detalii, cu acelaşi pahar plin-ochi de apă şi aceleaşi tifoane însîngerate în coş. Era o pădure de scaune dentare, printre care Coca rătăcea fascinată, căci îşi amintea mereu cum într-o după-amiază, tîrziu, cînd nu avea mai mult de unsprezece sau doisprezece ani, o apucase o durere de dinţi atît de înfiorătoare, că maică-sa fugise cu ea la cabinetul cel mai apropiat. Era-n vre­mea războiului, la urletul sirenelor oamenii lăsau totul şi fugeau în adăposturi. O bombă căzuse chiar lîngă clădirea în care se afla cabinetul, şi care fusese şi ea zguduită destul de bine. Urca­seră pe scări acoperite de moloz şi aşteptaseră mult în antreul doctorului. Pînă la urmă, dentistul, vînjos şi brunet, cu o mus­taţă răsucită şi braţe neobişnuit de frumoase o poftise ceremo­nios în cabinet, lăsînd-o pe mamă să aştepte afară mai departe. Fetiţei îi trecuse durerea, dar nu şi spaima în faţa chinuitoarelor mstrumente cu care, adînc aplecat asupra ei, doctorul îi scobea măseaua cariată. Stătea încordată, cu capul mult dat pe spate, cu mîinile încleştate pe braţele scaunului, simţind mereu, pe dosul palmei drepte, apăsarea pîntecului bărbătesc. De-atîtea ori o chinuise, în amintire şi-n vis, ce se-ntîmplase atunci, căci simţise deodată sexul tare al doctorului strivindu-i mîna şi ridi­case capul speriată. Văzu atunci că rochiţa i se adunase la brîu şi pulpele şi chiloţeii cu desene de ancore i se vedeau etalate pe muşamaua cenuşie. Îşi trăsese repede rochiţa-n jos, prefăcîn-du-se a nu fi-nţeles nimic, iar doctorul, depărtîndu-se un pic de scaun, continuase scobitul în măsea. La plecare îi zîmbise stînjenit, corect totuşi, ştiind însă, cumva, că-ntreaga viaţă a fe­tiţei cu cozi cuminţi avea să-şi schimbe cursul de la acea întîlnire. Cînd, de mînă cu mama ei, ieşise sub stele, printre ruine fumegătoare, ştia şi ea că zeci şi sute de bărbaţi aveau să-şi li­pească sexu-ntărit de trupul ei, şi că în braţele lor frumoase, sub privirile lor aplecate adînc asupra ei, urmărindu-i atent faţa chi­nuită de voluptate, avea să-şi găsească întotdeauna fericirea şi nefericirea.

Uneori, obosită de-atîta umblat în obscuritate, pe dalele tari ale sălii, se aşeza în cîte-un scaun, se juca distrată cu cleştii şi cu seringile, freca amalgamul pentru plombe sau umbla la bu­toanele de ebonită. Dar nu se putea destinde. I se părea că din clipă-n clipă cătuşe automate îi vor cuprinde gleznele şi-ncheieturile mîinilor, ca şi cînd s-ar fi aşezat într-unul dintre fotoliile-capcană ale libertinilor de altădată, care depărtau picioarele femeii şi-i ridicau pubisul, spre deliciul criminal al juiseurilor din umbră. O dată, apăsînd pe-un buton, brusc o cascadă de lumină orbitoare se năpustise asupra fetei din scaun, aproape dizolvîndu-i contururile şi incendiindu-i rochia. Coca ţipase de surpriză, dar nici un zgomot nu i se-ntorsese-n timpane. Uriaşa hală era o lume fără sunet. Acum, că luminile scaunului dentar erau aprinse, putea vedea bine, pe o distanţă considera­bilă, şirul nesfîrşit al celorlalte scaune, primele bine luminate, celelalte pierzîndu-se-n griuri tot mai dense, pînă-n neantul inscrutabil de la marginea cercului. Deasupra, însă, nu era decît noaptea.

Rătăcea mult pînă să găsească drumul înapoi către singurul reper al acestui limb. Cea mai bună metodă, învăţase după luni de zile de dibuiri, era să aprindă luminile fiecărui scaun pe lîngă care trecea. Astfel, oricît ar fi înaintat în beznă, avea o cărare de lumină-n urmă, pe care putea veni înapoi netulburată, ca şi cînd pe lespezile pe care le zărea acum bine: romburi de malachită verde-nchis şi de porfir cu vinişoare sîngerii, lustruite atît de bine, încît tot ce se afla pe suprafaţa lor dulce se răsfrîngea adînc şi minuţios în oglinda lor. Înaintînd din con în con de lumină transparentă, printre scaunele înmărmurite, Coca ajungea din nou la măsuţa empire şi la bătrînul taxidermist, privea o vreme minunile sau ororile pe care le etala pe lame de sticlă (pentru cine? şi unde le depozita mai apoi, căci nu se afla în sală nici un fel de altă mobilă?) şi apoi se-ndrepta către ade­vărata ei ţintă, către care un fel de preştiinţă ― mai fusese acolo? într-un vis? în altă viaţă? în prima copilărie? sau în acea ordine a fiinţei noastre lăuntrice în care cele trei surse de vertij şi de nostalgie se dovedesc a avea un izvor comun? ― o condusese încă din prima zi, cînd o altă tîrfă, din Crucea de Piatră, îi ară­tase trecerea către cealaltă uşă, punînd-o să jure pe ce avea mai sfînt că n-o s-o mai dezvăluie nimănui. Cu ochii deschişi n-ai fi aflat-o niciodată, căci în orice direcţie ai fi mers, te rătăceai tot în pădurea fără sfîrşit a scaunelor dentare. Ieşirea o aflai numai dacă mergeai drept înainte, cu ochii-nchişi, cam treizeci de paşi de la măsuţa bătrînului. Atunci ajungeai de partea cealaltă a sălii, avînd în faţa ta un perete cu lambriuri sculptate în care se contura o uşă care-n întuneric părea un cheag de sîn-ge-ntărit pe o rană. Coca nu mai ezita, se-ndrepta hotărîtă spre uşă, apuca mînerul sferic de alamă şi trăgea cu putere. Lumina unei zile de vară, măreaţă şi strălucitoare, pătrundea atunci ca un pumnal în marea hală-ngheţată. O dată cu ea răbufnea un val de căldură aducînd cu el vacarmul străzii, zgomotul tram­vaielor, resacul rîului, ţipătul obsedant al pescăruşilor. Fata se năpustea afară ca din puşcă, mereu cu un sentiment de supremă fericire, de parc-ar fi scăpat înc-o dată, printr-un miracol, de la o moarte atroce şi certă. Orbită de scînteierea cerului intens violet şi-a norilor atît de joşi că-i puteai atinge cu mîna, cobora-n fugă treptele din faţa casei şi se izbea cu umărul de cîte-un ins ce-şi plimba cîinele sau împingea landoul cu un copil gras în el, şi care-i striga furios, încruntîndu-se-n spatele ochelarilor rotunzi, cu rame de sîrmă aurită: Let op waarje loopt, dronken.

Soarele nu apusese încă şi ziua era prea puţin înclinată către seară, dar luna plină, neobişnuit de mare, se con­tura deja fantomatic pe cerul de deasupra posomorîtei primării de cărămidă, în ferestrele căreia se răsfrîngeau deopotrivă azu­riul şi trandafiriul dinspre zona canalelor. Clădirile de dincolo de Amstelul încărcat de ambarcaţiuni şi case plutitoare stră­luceau în culori sărbătoreşti, faţade albastre lîngă faţade gălbui şi faţade vişinii, decupîndu-şi acoperişurile zimţate pe cer. Pes­căruşii, care se rotiseră toată ziua deasupra rîului şi se-nşiraseră pe balustrade, aşteptînd turiştii ca să le coboare din zbor pe cap şi pe umeri, somnolau acum pe apa ce frîngea umbre colorate de şlepuri, urcînd şi coborînd o dată cu valurile. Gara se zărea departe, spre stînga, singuratică, masivă şi-nchisă-n propriile ei contururi. Nimic nu făcea concurenţă solemnităţii ei cam prea terestre totuşi, decît nişte depozite negre ce se vedeau şi mai în spate, pe malul Ij-ului. Tot spre stînga, cupola marelui dom, ciudată înmuiere a aramei înnegrite într-un abia perceptibil abur roz, decupa o jumătate de cerc în josul unui cer mult mai înalt decît în orice alt loc din întinsa şi derizoria noastră lume. Amsterdamul, peste care atîrnau zi şi noapte norii joşi, îmbibaţi de apă, avea deasupra, ca unul dintre acele ceasuri aurite, un clo­pot de sticlă ce proteja parcă tot ce era mecanic, butaforic şi ar­tificios în oraşul de pe canalele semicirculare. Şi cu cît era cerul mai înalt, cu atît norii, împinşi de vîntul oceanic ca nişte corăbii greoaie, se lăsau mai jos, copleşiţi de încărcătura lor de indi­go, salpetru şi guano adusă din mările sudului.

Pe Damrak nu mai era forfota din timpul zilei. Cîte-o fată bălaie, pe bicicletă neagră şi hodorogită, grăbea undeva spre Spui. Un negru cu pantaloni de piele rodea o scobitoare, spri­jinit de un stîlp, în dreptul restaurantului pe-a cărui firmă scria cu mici beculeţe roşii "Leeuw". Rari trecători priveau în vitri­nele cu geamantane din piele de crocodil sau cu suveniruri amsterdameze: linguriţe cu cele trei x-uri pe coadă, saboţi vopsiţi în galben şi felurite soiuri de brînză etalate pe cîte-o felie groasă de lemn. Prin căsuţele plutitoare se aprinseseră primele lumini şi puteai vedea, la geamurile cu lădiţe de flori pe pervaz, pînă-n adîncul odăilor, căci mei un fel de perdele, în oraşul acesta spec­tral, nu-ţi împiedicau privirile. Ca-ntr-un enorm teatru de pă­puşi, puteai vedea-n fiecare fereastră bărbaţi şi femei adînciţi în fotolii, în semiumbră, sau trebăluind, sau mîncînd, singurele surse de lumină fiind puzderia de lumînărele presărate peste tot în largile odăi, pe care nu reuşeau să le scoată din obscuritate. Se făcea seară, hîrtiile şi praful de pe stradă începură să se ros­togolească în vîntul răcoros ce venea dinspre oraş, dar care nu reuşea să fluture faldurile de marmură ale statuii care, destul de curios, era-nălţată chiar în mijlocul trotuarului, pe-un posta­ment cubic, cenuşiu. Statuia înfăţişa un personaj enigmatic, pe care, poate, doar lectura atentă a unui dicţionar mitologic ţi l-ar fi putut revela. Sau poate că era doar unul dintre împăraţii ro­mani ai decadenţei şi turpitudinii, efeminaţi şi cruzi, poeţi şi călăi, al căror nume fusese supus unei inutile damnatio memoriae. Înfăşurat în togă, cu o liră sîngerie în mîini, personajul cînta. Degetele mîinii drepte erau angajate, nespus de graţios, în ciupirea coardelor, pe cînd, cu gura întredeschisă şi pleoapele coborîte peste ochii bombaţi, citaredul îşi rostea neauzita cîntare. Expresia feţei lui, sub albul marmorean, era tulbură­toare, avea acel gen de frumuseţe bărbătească malignă care le sperie pe femei şi-i atrage pe bărbaţii ce, fără s-o ştie, au ceva femeiesc în ei.

Negrul cel plictisit din faţa "Leeuw"-ului aruncă scobi­toarea, scuipă şi, pentru a cîta oară în ziua aceea, se dezlipi de stîlp cu un zgomot de parcă ar fi jupuit de pe el un afiş înfăţişînd un negru, jazz-man poate, şi se-ndreptă legănîndu-se către statuie. Se propti cu mîinile-n şolduri în faţa ei, se holbă ta ea cîteva minute bune, ca un amator de artă într-un muzeu de antichităţi, se scotoci în buzunarele nădragilor lui de piele lucioasă şi, din pumnul de monezi alămii, arămii şi argintii amestecate cu scame pe care-l dădu la iveală, alese un gulden. Dîndu-i un bobîrnac, îl făcu să sfîrîie cu boltă în aer şi să cadă-n cutia de conserve de la picioarele statuii, de lîngă piedestal. În clipa-n care moneda clincheti printre alte cîteva, încremenind cu faţa pe care se afla gravat portretul reginei Iuliana în sus, că­tre vastul cer trandafiriu, aşa încît femeia cu diademă pe frunte căpătă şi ea o nuanţă roză, ca de camee, statuia se-nsufleţi ne­aşteptat şi, ai spune, înfricoşător, dacă pe chipul negrului nu s-ar fi citit, în loc de consternare şi panică, doar un fel de amu­zament tocit, înecat într-un plictis fără margini. Citaredul de piatră deschise ochii ca o păpuşă mecanică (şi ochii săi, care nu clipeau, se dovediră a fi de un verde mîlos), se înclină uşor, făcînd ca pliurile togii sale să-şi modifice curbele şi punctele de catastrofă şi, înălţînd către cer lira pe braţul stîng, lunecă de­getele mîinii drepte pe cele şapte strune, stîrnind o rumoare armonioasă. În acelaşi timp, cu aceleaşi mişcări rotunde şi lente, de pantomimă, lăsă capul pe spate şi risipi spre boltă un frag­ment de cîntare, un parlando abia murmurat, într-o limbă ne­cunoscută. Apoi, cu mişcări inverse faţă de cele de la-nceput, îşi retrase lira la piept şi, ridicîndu-şi capul pînă privi iar drept, fără să vadă, către Amstelul acum incendiat de amurg, închise din nou ochii. Statuia era acum la fel ca la-nceput, total încre­menită, încuiată-n certitudinea ei marmoreană.

Negrul rîse fără veselie, se aplecă, îşi recupera moneda din cutie şi-ncepu să se rotească nebuneşte, bătînd un step sonor pe caldarîm şi imitînd din gură, cu dexteritate, tobe, măturici şi maracase într-un swing din ce în ce mai rapid. "Ce dracu, Cedric, crezi că-mi face plăcere?" murmură statuia ca un ven­triloc. "Dumnezeule, stau de patru ore aici! Glumele tale proaste îmi mai lipsesc..." Cedric însă dansa mai departe ca un apucat, risipindu-şi şi adunîndu-şi membrele, pînă ce statuia, dumirindu-se că venise şi pentru ea ora închiderii, se-ntinse, deschise ochii, aproape că dădu cu lira de pămînt şi se aşeză-n fund p^e piedestal, privind distrată-n cutie şi apoi către rîu. Peste Amstel, acum acoperit de pescăruşi, casele deveniseră aproape negrei cele mai deschise la culoare licărind încă sîngeriu. De-a lungul întregului Damrak, în lumina portocalie, nu se mai zărea acum nimeni.

O foiţă creponată, în care fusese înfăşurată o dată o porto­cală, se lipi, rostogolită de vînt, de pantoful lui Cedric. În res­taurant, doar o măsuţă era ocupată de un cuplu foarte în vîrstă. Citaredul, care avea pînă şi buzele vopsite-n alb, poate chiar presărate cu praf de marmură, aşa cum praf de marmură avea şi-n păr, îl întrebă deodată, ridicînd capul: "Ai văzut-o?" "Aseară. E chiar acolo unde ne-a spus Cees." "Cum arată?" Cedric ri­dică din umeri: "Ca toate celelalte: chiloţi şi sutien de dantelă. Ruj pe buze. Şatenă. Sau blondă. Nu mai ştiu. În lumina aia pu­tea să fie oricum." "Şi cît a cerut?" "Din cîte zice Cees, nimic. Ne duce de bună voie." Negrul ezită. Avea figura îmbătrînită a unui hobo înţelept, cu fruntea numai riduri: "Eşti sigur că vrei să-l vezi?" Citaredul nu răspunse. Se mai întinse o dată pînă-i trozniră vertebrele spinării şi se ridică în picioare. "Hai", zise, dar nici unul nu se mişcă. În depărtare, peste palatul gării, deja ieşiseră cîteva stele. Luna plină se-ntrupase bine şi era acum de-un galben murdar, indecent, pătînd brutal un cer încă luminos. În cele din urmă, omul-statuie apucă-ntr-o mînă lira de lemn vop­sit şi în cealaltă postamentul şi-o luă înainte, fără să-i pese prea tare dacă negrul îl urmează sau nu. De altfel, Cedric ezită un moment, atras poate de mirosul de bucătărie grea, cu grătare şi măruntaie, ce venea de pe uşa "Leeuw"-ului, sau poate încercînd să iasă din poveste. Dar de la bucătărie tocmai fusese dat afară, iar din poveste ― ştia, ştia mult prea bine! ― nu se poate ieşi, cum n-ar putea imaginea unui personaj dintr-un film, pro­iectată pe un ecran, să se umfle brusc în a treia dimensiune şi să coboare-n sală, printre spectatori, şi asta nu datorită diferen­ţei de dimensiuni a spaţiului în care există, ci tocmai pentru că nu există, pentru că e o multiplă iluzie şi impostură, pentru că e-ntruchipat de-un actor, şi scena-n care joacă e făcută din bucăţi filmate în mai multe reprize, în zeci de ore de filmare, de nervi şi înjurături, de reluări da capo, de mofturi ale vedete­lor, de împiedicări în cablurile şi şinele de traveling ale apa­ratelor de filmat, de proptele în spatele faţadelor de scînduri, de efecte de lumină şi de scripturi căznite şi gaguri furate din reviste vechi, apoi de alte ore de developare, montaj, vînzare şi distribuire a copiilor, sute de ore de minciună şi artefact pen­tru ca personajul să-şi spună replica sfidătoare pe cearceaful rupt al cine ştie cărei săli de cartier, unde cîţiva puşti rod la se­minţe, rîd şi aplaudă, păcăliţi de jalnica imitare a realităţii. Ce gîndesc oamenii din fotografii sau din filme? Ştiu petele de emul­sie, cu figuri atît de umane, că sînt locuitorii unei lumi plate, din care nu e imaginabil c-ar putea evada? Că sînt, că sîntem prizonierii unor închisori de maximă securitate, că sînt, că sîn­tem forţaţi, împotriva voinţei şi conştiinţei noastre, să repetăm la nesfîrşit o poveste prostească, regizată de alţii, să spunem fraze din care nici un cuvînt n-a trecut prin creierul nostru? Ştia Cedric că pînă şi ezitarea lui în faţa restaurantului a fost gîndită de altcineva, doar ca să dea prilej unei pagini despre irea­litate? Ceva ne face să credem că ştia, că toţi ştim. Că, aseme­nea marilor paralizaţi, cei ce ne zîmbesc din poze încearcă disperat să mişte măcar un muşchi pe feţele împietrite, să clipească din pleoapă, măcar o dată la un deceniu, adunîndu-şi toate puteri­le, ca să dea un semn că sînt vii, că simt şi gîndesc, că e o per­soană înăuntru, încarcerată-n cerbicia oarbă a fatalităţii.

Cu mîinile-n buzunare, Cedric se luă după tovarăşul său, probabil binecunoscut de localnici, căci cei cîţiva călători din tramvaiul pe care-l luară abia dacă-i aruncaseră o privire. Trecu­ră pe lîngă Dam şi cotiră spre Spul, unde coborîră. O luară pe o străduţă care ducea pe cheiul Herrengracht-ului şi intra-ră-ntr-una dintre casele strîns lipite una de alta, cu faţadele lu­minate acum de felinare electrice. Suiră la mansardă, bocănind pe o scară-n spirală, şi intrară într-o cămăruţă cu tavanul oblic, în care se aflau un pat de fier, o măsuţă la fereastră (pe care se afla deschisă, cu paginile-n jos, o carte cu titlul scris auriu pe cotor: Malpertuis) şi-o masă de machiaj cu oglindă, plină de tuburi stoarse şi borcănaşe cu aspect murdar. Cedric se aşeză pe pat, luă de pe podea una dintre sticlele de bere, o desfăcu cu briceagul şi-ncepu să bea, aşteptînd ca amicul său să se de-machieze. Acesta-şi lepădase ţoalele de marmură moale şi stătea acum, doar în slip, cu capul şi braţele albe, ceea ce dădea restu­lui trupului său de tînăr zvelt şi puternic o carnalitate uimitoare. Fiecare aluniţă, fiecare pliu al pielii, fiecare coş de pe spate şi firele de păr fin de pe şale păreau miraculos de omeneşti acum, cînd tînărul îşi lepădase atributele statuare. În comparaţie cu capul încă în întregime de piatră, pielea corpului era trandafirie, cu nuanţe mai translucide şi mai opace, cu muşchii jucînd sub piele, cu omoplaţii şi vertebrele vizibile, deşi estompate, prin ecra­nul cald al cărnii şi grăsimii de sub delicatul înveliş exterior. La Amsterdam, oamenii-statuie formau o comunitate ime­diat vizibilă. Erau poate sute, dacă-i numărai şi pe vagabonzii care, ocazional, cînd le crăpa buza după un jeneever, o tîrfă sau un pat peste noapte, suiau pe-o ladă de scîndură şi stăteau acolo două-trei ore, în ţoalele lor puturoase, fără să-şi dea osteneala să nu se mişte, iar cînd vreun turist arunca bănuţul în conservă doar se-nclinau, batjocoritor ai fi spus, şi de multe ori o ştergeau chiar atunci, mulţumiţi cu atît. Pe o treaptă mai sus erau amatorii, bărbaţi sau femei în haine obişnuite, de stradă, şi nefardaţi, a căror singură artă era nemişcarea. Unii se mîndreau că pot să nu clipească o oră-ntreagă, alţii că pot rămîne, drepţi şi înalţi, în aceeaşi poziţie timp de aproape jumătate de zi, fără vreun tremur perceptibil al braţelor şi fără acel balans al corpu­lui, aproape inevitabil după o lungă şedere-n picioare. Turiştii întîrziau uneori minute-n şir în faţa lor, fascinaţi de limpezimea albastră a ochilor lor, în care norii răsfrînţi erau singurii în miş­care pe chipurile lor ca de piatră. Aceşti amatori nu foloseau nici o recuzită şi nu reprezentau pe nimeni în afara mecanis­mului moale, rigidizat de voinţă, al trupului lor. Hainele le flu­turau în vînt: cămăşi, costume şi rochii, iar în interior intestinele se acomodau prin lente mişcări peristaltice, din glande picu­rau enzimele, sîngele alerga prin vene, artere şi capilare, amin­tirile, gîndurile şi dorinţele li se-nchegau şi se destrămau în creier asemenea norilor de pe cornee. În ciuda imobilităţii lor statuare erau, de fapt, lumi agonice, alergînd pe loc, alergînd ca să poată rămîne pe loc, să-şi umple forma, să poată părea, pentru ceilalţi, simulacre umane: manechine, figuri de ceară, statui, morţi împăiaţi, îngheţaţi sau îmbălsămaţi din cine ştie ce panteoane barbare. Nici ei nu erau artişti, dacă nu-i socoteai artişti ai foamei, ca pe orice cerşetor sau student fără parale. Nu simpla nemişcare îţi dădea dreptul (exorbitant) de-a fi numit om-statuie, căci nu există artă unde nu există spectacol. A sta imobil echivala, în arta statuilor vii, cu a şti să desenezi literele în arta literaturii. Ce distanţă de la caietul de clasă primară la epopee, romane şi utopii!

Profesionişti mediocri, pierduţi în mulţime şi fără ambiţii, erau cei care, de asemenea lipsiţi de orice recuzită şi machiaj, se străduiau, pe mica lor scenă, să ofere, cît de rudimentar, un spectacol. Unii făceau pe omul-robot: cînd auzeau clinchetul monedei în cutie (şi pe treapta asta-ncepeai să aspiri, pe lîngă monedele de aramă, şi la cele argintii, de cincizeci de feningi, sau chiar ― dar asta aproape că nu se-ntîmpla ― la frumosul gul­den bătut cu chipul reginei) începeau să se mişte pe loc saca­dat, precis şi stîngaci totodată, scoţînd printre dinţi un uimi­tor zgomot de mecanism pus în funcţiune de un sistem de motoraşe electrice. Totul dura douăzeci de secunde, după care omul-robot se-nchidea din nou în totală nemişcare. Alţii erau statui patetice, îngenuncheate şi cu braţele răşchirate spre cer, cu feţe aidoma celor loviţi de viforul soartei potrivnice. Urmau statuile senzuale, femei în lungi rochii colorate care, în schim­bul monezii, clipeau pudic din ochi şi, cu vîrful degetelor, îşi ri­dicau încetişor rochia, într-o parte, pînă la şold, dezvelind pulpe în ciorapi de mătase, cu jartieră roşie ca din flori de mac, dea­supra căreia carnea era netedă şi albă, cu uşoare vergeturi de grăsime. Toţi aceşti artişti de condiţie mediocră îşi găseau pu­blicul mai către periferii, în Amstelveen, Noort, Waatergrafsmeer şi rareori se aventurau dincoace de Waterlooplein, de unde începea, de fapt, centrul. Pe-acolo, fireşte, turiştii erau mai rari şi mai zgîrciţi, dar ce să-i faci? în centru era zona adevă­raţilor artişti, cu care ei nu se puteau în nici un fel măsura. Pînă la aceştia, însă, poate că ar trebui menţionaţi, cu destulă repulsie totuşi, şi monştrii, care alcătuiau o categorie separată: cocoşaţi nemişcaţi ca ibişii pe soclurile lor, cu capul vîrît în cutia tora­cică, şi care-ţi dezvăluiau, la acelaşi clinchet fermecat, intere­santul dezastru provocat de cifoză asupra coastelor, sternului şi vertebrelor lor; bolnavii de elefantiazis cu testiculele lor cît nucile de cocos, atîrnînd literalmente pîn-la pămînt; cei cu cîte-un frate geamăn, de mărimea unui prunc nou-născut, lipit burtă-n burtă cu ei şi arătîndu-şi ochii orbi, urduroşi, pe o faţă de miel jupuit; femeile cu penis, bărbaţii cu sîni mustind de lapte, fe­meia de cinci sute de kilograme, bărbatul de şaptesprezece, băieţelul de zece ani, zbîrcit, cărunt şi fără dinţi în gură ce-ntin-dea spre tine mîini vînoase şi pline de pete...

Abia în centru, înconjuraţi de splendoarea canalelor semi­circulare ce-şi mişcau greoi apele verzi, încărcate de şlepuri şi lebede, pe sub punţi de metal şi de piatră, erau risipiţi profe­sioniştii. Aici şi-mprejur, pe Kalverstraatul cu magazinele lui derizorii şi exuberante, pe Spuistraatul cu discrete localuri pen­tru homosexuali. Îi întîlneai, serile, chiar pe vreun pod, sub feli­nar: Venus de marmură cu o amforă-n mîini, un faun obscen, o gheişă cu faţa vopsită în alb şi trăsăturile desenate cu tuş ca pe o coajă de ou. Sau, în plină zi, cu cer schimbător, cu violente încăierări între lumină şi mohoreală (nu vă place clima amsterdameză? aşteptaţi un sfert de oră şi-o să se schimbe, spunea o glumă), îi vedeai în rău-famatul Rembrandtplein, cu construcţii tipic flamande-mprejur, acoperite de reclame la Grolsch şi la Amstel. Îi întîlneai acolo, schimbîndu-şi aleatoriu locul şi pro­gramul, dar stînd încremeniţi cele cîteva ore obligatorii, pe Hitler şi Savonarola şi Hermes Trismegistos şi Isus şi Gauss şi Fulcanelli şi Lautreamont şi Fernandel şi Capablanca şi Messalina (îmbrăcată ca-n gravura lui Beardsley) şi Zenobia şi Heliogabal şi Numa Pompiliu şi Einstein şi Herman şi Mircea (scri-indu-şi manuscrisul fără sfîrşit) şi Dionis şi Eusebio şi Mărie Curie şi Mobutu Şese Seko şi Buddha Sakyamuni şi Gămăliei şi Nosferatu şi Paavo Nurmi şi Leon Troţki şi (printr-o ne­obişnuită putere de a-şi aminti şi impersona viitorul) Lennon, Miloşevici, Benny Profane, Che Guevarra, Adrian Leverkühn, Madonna sau Bill Gates... E aproape de nespus şi de neînţeles ce mijloace foloseau, ce droguri îşi injectau în vine, cîtă beladonă-şi picurau în ochi, la ce croitori, nebuni şi ei, îşi coman­dau costumele, ce coafori le răsuceau pletele, ce bijutieri le şle-fuiau unghiile, ce alte armate de meseriaşi fără nume le procurau accesoriile: fibulele, amuletele, penele, cocardele, baticurile, dulcimerele şi samisen-urile, trusele de scule, compasurile, lănciile, astrolabiile, fulgerele, mitralierele, walkman-urile, scapularele, scarabeii de platină, scorpionii de hîrtie, şopîrlele vii, flu­turii agonici, complicatele instrumente de laparectomie, oche­larii de văzut în întuneric, mătăniile, negii, stigmatele... Fapt este că, pentru oricine-i vedea pe adevăraţii artişti, devenea limpede că nu ei, ci personajele lor, care trăiseră cu adevărat, erau impostorii. Că adevăratul Nero era doar o tristă fantas­mă, fluturată de vînturile timpului şi-ale karmei, pe lîngă cel ce, înălţat pe piedestalul său, cînta încremenit incendierea Romei în mijlocul bicicliştilor şi automobilelor din Spui. Nu era imagi­nea lui Nero aceea, şi nu era Nero însuşi: era mai Nero, cel mai Nero, foarte Nero, nespus, incredibil, neverosimil, minunat, revoltător, extaziant de Nero. Pietrificaţi ca nişte vechi numu-liţi, oamenii-statuie învăţaseră să fie mai buni, zi de zi, decît per­sonajele lor şi să-şi disciplineze corpul nu doar în exterior şi aparent, ci în fiecare ungher moale, elastic şi umed al său, aşa încît, sub epiderma de piatră, ei ajungeau să-şi simtă cu adevărat muşchii de piatră, inima de piatră, sîngele de piatră, vezica de piatră, urina de piatră, ficatul de piatră. Cine-i vedea se tulbu-ra-n sinea lui nu doar pentru spectacolul omului viu prefăcut în statuie, ci mai ales pentru că de-atunci încolo avea să-l încerce mereu bănuiala insuportabilă că toate statuile sînt vu, de la cele de pe Domul din Milano pînă la Manneken Pis şi la oamenii de bronz sfîrtecat ai lui Ipousteguy. Avea să se-ntrebe mereu cînd li se va termina-ncremenirea, cînd, în ce amurg aveau să se aşeze, obosite, pe soclurile lor, aveau să-njure impersonal şi să populeze apoi băruleţele şi locantele din jur, pălăvrăgind despre cîte-n lună şi-n stele. Un Apocalips al statuilor avea să-i pară de-atunci mereu mai plauzibil decît unul al celor vii.

Existau şi super-artiştii, se zvonea, şi unii oameni-statuie pretindeau chiar, sorbind important din paharul rotund de Duvel, în serile de iarnă, la gura sobiţelor de metal din cîrciumioare, că ar avea cunoştinţă de cei care, dispreţuind arta im-personării, sătui de rafinamentul mandarinic al atîtor Hitleri şi Stalini şi Marlene Dietrich, s-ar fi-ntors la puritatea originară a artei lor, suind iarăşi pe lăzile umile de portocale, în hainele lor obişnuite, neraşi, privind trecătorii de parc-ar fi vrut să-i scuipe şi nedîndu-şi măcar osteneala să stea nemişcaţi. Cînd venea vorba despre super-artişti, în băruleţe se lăsa atîta tăcere, că se auzea zăpada foşnind peste gheaţa canalelor. Respectul şi veneraţia tuturor se-ndrepta către cei ce ridicaseră această artă la o-nălţime inimaginabilă. E drept că trebuia să fii tu însuţi un super-cunoscător ca să-i poţi distinge de vagabonzii de doi bani care făceau pe statuile, dar tocmai aici, în indistincţia asta, în jocul cu formele, mereu încă o rotire neaşteptată, încă o buclă întoarsă către ea însăşi, mereu corsi e ricorsi, era cheia de briliant a succesului lor. Unul dintre aceste genii complet anonime ― căci gloria pentru ei trebuie să fi fost la fel de supărătoare şi abjectă ca fecalele în care calci din nebăgare de seamă ― ar fi primit în cutia de tablă, pe cînd tropăia de frig (incredibil de natural!) pe soclul lui, un cec de şase sute de mii de guldeni, unii spuneau chiar că de un milion. Căci în harnica plutocraţie a Olandei, protestanţi zgîrciţi şi adunători, care trăiau modest şi-n schimb burduşeau băncile cu cascade scînteietoare de gul­deni, se formase un public select pentru noua artă, aşa cum Ruysdael sau Vermeer aveau afficionados care-ar fi plătit oricît pentru un ulei crepuscular.

Era însă posibilă şi o treaptă superioară pînă şi acestor legen­dari artişti, deşi nimeni, nici după o ladă de Grolsch, nici după un clondir întreg de jeneever, n-ar fi-ndrăznit să se laude că l-ar fi văzut vreodată pe el (sau pe ea), în mod necesar unul singur, geniul absolut care, după ce trecuse prin toate stadiile artei oamenilor-statuie, după ce se lepădase de pantomimă, de im-personări şi de anti-impersonări, făcuse gestul suprem de sfi­dare, renunţînd la postament şi amestecîndu-se în mulţime. Pu­tea fi oricine, femeie sau bărbat, cel care-şi fuma pipa la bar, bătrîna ce hrănea porumbeii în Dam, lucrătorul de la salubri­tate, tîrfa din vitrină, pastorul bisericii St. Nicolaas sau chiar Sint-Nicolaas în persoană, în straiele lui violete, cu mitră pe cap şi cîrja episcopală-n mînă, vorbind cu copilaşii şi împărţindu-le cadouri în Kalverstraat în cea mai iubită dintre serile din de­cembrie... Supremul om-statuie performa douăzeci şi patru de ore pe zi, avînd clipă de clipă conştiinţa rolului său, care se con­funda cu însăşi viaţa. Oamenii nu-l mai puteau răsplăti, dar în mod sigur într-o zi ― visau cei care lucrau la legenda lui ― ce­rurile aveau să se deschidă şi mîna miloasă a Celui ce ne-a coborît pe toţi în această vale de lacrimi şi chin avea să-i azvîrle o monedă de lumină densă, pe care-aveau s-o vadă cu toţii coborînd şi aşezîndu-i-se deasupra în chip de porumbel, umplîndu-l de har şi de graţie divină.

Dac-ai fi petrecut o seară-ntreagă într-unui dintre localurile afumate de pe Kaisergracht, printre inşi scoţînd sunete gutu­rale de neimitat şi inventînd vocale inexistente în vreo altă limbă, cu care brodau în aer dantele, totuşi, ciudat de atrăgă­toare, ai fi auzit şi alte poveşti. Căci deodată, în miez de noapte, pe cînd prin ferestre vedeai valurile furioase de zăpadă viscoli­tă peste canalele îngheţate, vreun flamand cu părul ud, abia in­trat pe uşă, se trîntea lîngă tine la masă şi-ncepea să-ţi vorbească întretăiat şi cu ochii lărgiţi de spaimă. În clarobscurul lumînă-relelor de pe mese, singurele surse de lumină din odaie, îţi vor­bea despre statuile-oameni, care (invers decît oamenii-statuie) mimau umanitatea, care se prefăceau că sînt vii, cărora, spre dimineaţă, cum stăteau încremenite pe socluri în vreun parc îmbeznat, începea să li se moaie pielea de marmură, o rumeneală uşoară le catifela obrajii, o infuzie neagră le colora ochii pîn-atunci orbi şi ele începeau să se mişte şi să vorbească... La patru dimineaţa le puteai întîlni pe străzi, în căutarea vreunui întîrziat pe care să-l zdrobească şi să-i ia hainele. Aveau să fie apoi printre ei, imposibil de distins de toţi ceilalţi ("poate chiar tu", rostea pe neaşteptate străinul cu o lucire paranoică-n ochi), puteai lucra cu ei în echipă pe schele sau în docun, fiica ta se putea mărita cu unul dintre ei, dar într-o noapte avea să se ridice din pat, de lîngă blonda lui grasă, avea să-şi privească în treacăt sexul erect, cu totul şi cu totul din marmură, şi să iasă, doar cu paltonul tras pe el şi-n picioarele goale, pe străzile ora­şului, ca s-ajungă iar în parcul lui, pe soclul lui şi să încreme­nească acolo pentru alţi cine ştie cîţi ani. Ajuns aici cu povestea, nebunul te apuca de braţ şi, cu o frică animalică-n voce, îţi răc­nea în ureche că ştie cine eşti, ştie nişa de unde-ai coborît, că ştie, ştie că toţi cei din cîrciumă, că toţi cei de pe străzi, toţi, toţi sînt statui-oameni, toţi au vertebre de bronz, toţi au maxilare de gresie, toţi au maţele de granit, toţi vor să-i rupă oasele-n strînsoarea braţelor lor de piatră cioplită pentru că el, tocmai el, rămăsese singurul om de pe lume! Cădea apoi cu capul pe masă, plîngînd în hohote, pe cînd cei din jur îşi beau mai depar­te, liniştiţi, rachiul de ienupăr, atît de liniştiţi încît nu puteai să nu te întrebi dacă nu cumva beţivul avea dreptate. Sub hainele scorţoase pielea-ţi îngheţa atunci deodată, şi-ncepeai s-o simţi ca pe-o pojghiţă subţire de mineral.

Cedric fredona acum "In Your Own Sweet Way", bătînd cu coada pensulei pentru fard în sticla de bere aproape goală, în lîna de pe cap avea acum ghemotoace cărunte, iar ochii lui cu corneea galbenă erau cei ai africanului caşexic, graţios şi stîngaci ca un pui de girafă. Altfel de încheieturi, altfel de oase, alte date antropometrice. Un alt fel de înţelepciune. Viaţa sa pur instrumentală (căci nu era decît un ac indicator, un contor Geiger, un organ de simţ pentru un stimul cu numele de Mircea, pe care-l presimţea şi-l vîna aşa cum leopardul vînează gazela, fără să ştie că e o gazelă şi fără să-şi dea seama că-i e foame, fiindu-i pur şi simplu dor de imaginea gazelei şi de tensiunea din oasele lui pe cînd goneşte, flexibil şi eficient, după pradă) o vi­zualiza cîteodată ca pe o eprubetă în care s-au decantat lichide de densităţi şi culori diferite: New Orleans-ul auriu ca lichidul cefalorahidian, Bucureştiul verde ca absintul, unde cîntase la "Bisquit" în trupa faimoasei Mioara Mironescu, iar acum, de cîţiva ani, Amsterdamul. Rubiniu? Mai curînd de acel porto­caliu adînc al înserării peste vuitoarele canale. Memoria lui era şi ea fragmentată şi utilitară. Tot ce-şi putea aminti forma un canal îngust şi arzător, săpat sinuos în stînca minţii sale: oraşul de pe Mississippi, The Crest, cartierul franţuzesc, marea casă colonială plină de fălci de rechin şi de măşti pentru Mardi Gras, Cecilia şi Melania, încolăcirile obscene de trupuri în copulare din localurile de pe Fuck Street, teribilul albinos. Tabloul hip­notic, de neuitat, din sala rotundă, fruct al nebuniei şi singură­tăţii: Monsu Desiderio. Bolţile, coloanele, perspectivele, tavanele casetate ale acelor palate-n ruină, poporul de statui îngălbenite sub un cer de furtună. Îşi amintea apoi drumul îngrozitor prin labirintul subteran şi fantasticul rîu vertical de spermă şi lumină din centrul marii caverne. Mica negresă martirizată, popoarele de estropiaţi, fluturii. Apoi Bucureştiul (iar între cele două ora­şe ― noapte, perete plin, inexistenţă, cecitate corticală: la Bucu­reşti fusese Cedric, saxofonistul şi bateristul jazz-bandurilor din micile localuri, fără să ştie cum ajunsese acolo, avînd în ţeastă, în loc de creier, doar orbitorul New Orleans al tinereţii lui), tandreţea şi langoarea nopţilor de vară, mireasma de tei înfloriţi, plimbările cu trăsura la şosea, Vasilica, Maria. Urma o nouă fractură în timp, după care se ivea şi Tîntava, satul din­tre duzi, casa părintească a surorilor, lampa cu sticlă şi oglin­joară din perete, la sîmburele de lumină al căreia ieşeau din beznă doar icoanele de pe pereţi, ţuica şi nucile de pe masă, ochii rotunzi ai celor două tinere femei. Iar acum, trecut de cinci­zeci de ani ― căci modelatorul vieţii lui, atît de frugal, de exact, de parcimonios în episoade şi secvenţe (totul funcţional, nici un ornament, fiecare rotiţă dinţată rotindu-se-n axul ei de rubin şi-mbucîndu-se cu altă rotiţă, ce la rîndul ei declanşează un me­canism cu clichet, tot angrenajul primind energie de la arcuşorul rotit în spirală ca o trompă de fluture) nu se-ndurase să nu-i introducă în codul genetic gena textuală a-mbătrînirii, cronologia care fărîmiţează şi preface-n pulbere pînă şi cel mai robust mecanism ― Cedric avea senzaţia că se născuse din nou în momentul în care, cu o oră în urmă, se scobea plictisit în dinţi, sprijinit de stîlpul din dreptul restaurantului "Leeuw". Între Tîntava şi Amsterdam se întindea un no man's land, spa­ţiu gol şi totuşi de-o importanţă uriaşă, asemenea celor cîţiva microni dintre sinapsa unei dendrite şi pielea străvezie a neu­ronului de care ea se lipeşte fără ca, de fapt, să-l atingă, şi unde neuroteransmiţătorii deschid şi închid porii prin care curge informaţia, care e viaţa. Era acum călăuză. Continuînd să fredo­neze, îl privea pe cel ce devenise între timp cu totul uman, şi deodată ştiu că prietenul său se numea Maarten. Mai află că se cunoşteau de vreo patru luni, de pe vremea cînd Cedric lucra la o hală de peşte, cărînd cu transportorul cod îngheţat, în blocuri aproape paralelipipedice de capete, ochi, solzi, burţi sidefii şi miros proaspăt şi dulceag de peşte marin. În fiecare dimineaţă se minuna cît de asemănătoare era mireasma aceea cu cea de care avea parte în pat, căci aşa mirosea şi vulva rasă cu grijă, cu labii aproape negre la capete, a femeii cu care trăia, o roşcată din poldere ce avea pasiunea florilor la fereastră şi-a supei de mazăre cu cîrnăciori, pe care-o mînca zilnic dintr-o mare cana smălţuită. Trăiau pe-atunci într-o căsuţă de la marginea ora­şului, prin a cărei uşă deschisă se zărea mereu o fîşie de pictură olandeză: un cer nesfîrşit de înalt, cu nori mari şi luminoşi, un pămînt neted şi jos, de iarbă suflată de vînt, împărţit în mari carouri de canalele de irigaţie şi presărat cu vaci minuscule-n depărtare. Fireşte, mori de vînt, bătrîne şi primitive ca nişte rîşniţe cu care nu mai sfărîmă nimeni piperul, dar care stau încă, decorative, pe poliţe.

Străinul trebuie să fi auzit de departe ţipetele de plăcere ale lui Liesbeth şi grohăitul adînc al negrului pe cînd cei doi aveau, ca de obicei, un orgasm pustiitor împreună, privindu-se-n ochi fără milă. Trebuie să fi aşteptat cuviincios vreun sfert de ceas în faţa căsuţei cu geamurile-ncărcate de flori, dîndu-le celor doi timp să se dezmeticească şi să se-mbrace. Trebuie să fi ciocănit apoi în uşa dată larg de perete, prin care se zărea, în interior de data aceasta, tot un tablou olandez: un hol alb, o altă uşă des­chisă, dînd într-o odaie cu mobilă veche şi afumată, un can-delabru-n tavanul de bîrne, o fereastră cu vitraliu. Cîteva fiare de călcat din fontă, cu capac zăvorit şi mîner de lemn, aşezate pe un raft cafeniu. Neprimind nici un răspuns, tînărul intrase cu paşi şovăitori. I se păru că străbate un număr nesfîrşit de camere, fiecare aşezată cu cîteva trepte mai sus sau mai jos decît cea dinainte. Trecu prin bucătării cu tigăi de aramă pe pereţi, prin dormitoare cu paturi masive, carpete lascive şi oglinzi co­lorate delicat în roz şi indigo, pe lîngă debarale cu biciclete demontate, grele, din cele care se foloseau în timpul războiului. Se rătăci în casa aceea pustie, reintră de mai multe ori în aceeaşi încăpere, ca să se trezească brusc în faţa unui pat răvăşit, în cearceafurile căruia zăceau încă pe spate, cu ochii goi şi limpezi privind în tavan, cei doi amanţi, roşcata desfăcută toată, cu un firişor de gelatină tulbure scurgîndu-i-se din cea mai minunată floare de carne pe care ochii unui bărbat o văzuseră vreodată, iar negrul cu sexul umed, de zmoală, atîrnîndu-i flasc şi cu o mînă aşezată, în semn de posesiune mai înaltă, pe pîntecul femeii. Trebui să se-apropie, să-şi împingă imaginea în cîmpul lor vizual, să li se reflecte în ochii goi de viaţă şi să facă să troznească podeaua sub paşii lui pentru ca amanţii să-şi dea seama că nu mai sînt singuri. Liesbeth se ridicase atunci greoaie, făcînd cute adînci pe pîntece şi, zîmbindu-i vag intrusului, porni spre baie, masivă şi goală, cu degetele mîinii stîngi între picioare. Tînărul nu se putu stăpîni să nu privească după ea ca să-i vadă părul de un cărămiziu palid coborînd pînă la şalele asudate, sub pielea cărora jucau perniţe de grăsime ademenitoare. Cedric scoase alene de sub pernă un pistol cu ţeava la fel de neagră ca şi pielea lui şi, înainte chiar de a se ridica el însuşi în capul oa­selor, îl îndreptă încet către pieptul străinului. Liniştit, acesta aşeză pe pat, la picioarele lui Cedric, valijoara sa de comis-voia-jor, lividă ca de os cranian, şi-i deschise cu un declic încuietorile de alamă. În interior, pe un pat de satin alb, într-o scobitură de aceeaşi formă cu a lui, se afla un pistol identic cu cel din mîna lui Cedric, din metal negru şi greu. Străinul îl apucă şi-l îndrep­tă şi el către negrul cel gol, care se ridicase în pat în genunchi, costeliv şi cu pubisul acoperit, la rădăcina sexului său vînos ca de cal, de peri cărunţi ca firele de păianjen. Ciudat, cei doi zîmbeau ca la un duel de carnaval, privindu-se-n ochi, totuşi, atît de fix, de parcă pupilele unuia ar fi trebuit să se potrivească în ale celuilalt cu precizia ştecherului care intră-n priză. Cu un gest al degetului gros, făcut de cei doi ca-n oglindă, dueliştii ridi­cară piedicile şi-ncremeniră astfel pentru un timp atît de lung, încît puteai auzi cum se dezagregă protonii în carnea densă a gloanţelor de plumb de pe ţeava, cum galaxiile îşi încetează ex­pansiunea şi, cu încetineala unui minutar de ceas, încep să se reapropie unele de altele, cum devin una singură, cum spaţiul dintre constelaţii dispare, cum dispare şi spaţiul dintre atomi, apoi dintre particulele elementare, cum dispare în cele din urmă şi entitatea imposibil de numit spaţiu, timp, materie, vis sau ori­cum altcumva dintre quarcuri. Apoi, cei doi apăsară în acelaşi timp pe trăgaci. Proiectilele de plumb se răsuciră-n şanţurile elicoidale ale ţevilor cu un scrîşnet de metal siluit, se-ncinseră la alb şi ieşiră rotindu-se maiestuos ca nişte planete semilichide. În aer, temperatura lor crescu pînă cînd plumbul deveni trans­lucid ca un zgîrci. Evoluau unul spre altul lent şi simetric într-o lume de incomprehensibile forme încremenite. Nu avea cine să vadă culori, să perceapă mirosuri. Neutrinii nu miros a ga­roafă, cosinusurile nu sună ca un trianglu, curbele asimptoti­ce nu au gust de scorţişoară. Rotindu-se-n jurul axei lor, gloan­ţele se apropiau unul de altul atrăgîndu-se chemotactic, făcînd schimb de particule virtuale, transmiţîndu-şi mereu unul altu­ia coordonatele, locul în spaţiu şi viteza, corectînd erorile din mers. Prin pieliţa lor exterioară se zărea celula fecundată evoluînd într-un început de structură: morulă, blastulă, gastrulă, apoi cele trei foiţe embrionare, canalul neuronal, un rudiment de coloană. Un cap mare şi străveziu, cu petele catifelate ale viito­rilor ochi, răsucit către piept ca vîrful ferigilor în desfăşurare, un trup curbat ca o codiţă de animal. Muguri din care se dez­voltă membrele. Degete străveziu-roşietice la capătul mînuţelor. O inimă zvîcnind ca a mormolocilor prin membrana toracică. Doi embrioni crescînd încetişor, grăbind spre îmbră­ţişare. Curînd, gloanţele fură faţă-n faţă, vîrf în vîrf, cu o pre­cizie de microni. Fetuşii de carne şi plumb se roteau acum în sens invers, cu ţestele atingîndu-se într-un singur punct, la fontanelă. Şi deodată se turtiră una de alta, se contopiră una cu alta, împrăştiind în jur o aureolă de neuroni, o hartă radială a instinc­telor şi dorinţelor, a topografiilor secrete şi-a zodiacurilor, plumb, sînge şi creier desfăcîndu-se ca o coadă de păun între cei doi ucigaşi zîmbitori. Plană şi verticală ca un disc de pate­fon, de sute de ori mai subţire, aureola crescu pe măsură ce embrionii pătrundeau mai mult unul în celălalt, alimentată de organe, ligamente şi membre, de glande şi oase mai fragede ca tulpinile de păpădie, pînă cînd se-ntinse ca un ecran lichid de la un perete al dormitorului la altul şi de la podea la tavan, secţionînd policandrul, braţul unui fotoliu de pluş decolorat, o ceaşcă de cafea şi farfurioara ei, gheridonul pe care era aşezată şi covorul indian de pe parchetul lustruit al odăii. Era acum un tablou bogat şi complicat, o alegorie nedesluşită, cu toate perso­najele ― animale fabuloase, divinităţi şi eroi ― în continuă miş­care şi metamorfoză, o titanomahie cerebrală, un puzzle în care fiecare piesă leşina de dragoste, de dor şi de nostalgie şi-şi făcea loc printre celelalte în căutarea celei cu care se putea-mpreuna, miliarde de forme şi culori curgătoare care, ca pe un disc optic în rotaţie, dădeau deodată o mare lumină albă, orbitoare, extati­că. O gură vorbind deodată în toate limbile pămînteşti şi înge­reşti. Un cap de leu cu coama de foc năucitor, arzînd cu o furie nebunească. Un răcnet galben de leu, un ţipăt sfîşietor de păian­jen, în cele din urmă miezul de plumb clocotit al apelor aces­tui ecran pe care se proiecta istoria universurilor, cisterna de lumină din miezul miezului minţii noastre, se epuiza, şi un vid perfect circular, cît un vîrf de ac mai întîi, apoi cît o monedă şi-apoi cît o farfurioară se căscă în mijlocul lui, dilatîndu-se tot mai mult, lăsînd să se vadă prin el entităţi pe care o conştientă le-ar identifica drept forme, texturi şi culori, iar o conştiinţă drept chipurile a doi oameni cu pistoale în mîini, îndreptate unul spre altul. Gaura din tabloul ce părea acum un himen zdren­ţuit atinse aproape-n acelaşi timp pereţii, podeaua, tavanul, can­delabrul, ceaşca, gheridonul şi covorul indian, lăsînd pe toate, în secţiune, o sîrmă subţire de plumb, vizibilă apoi mulţi ani de-atunci încolo.

Cedric şi Maarten aruncară pistoalele pe pat, negrul rosti pri­etenos : "Ai venit, în fine" şi se grăbi să-şi tragă pe el nişte ţoale. Maarten vru să-i vorbească, dar Cednc îl opri, îl luă de braţ şi merseră-n altă odaie, cu şemineu şi masă mare, ovală, în mijloc. Intră, pe altă uşă, şi Liesbeth, cu o tavă cu ceşti de cafea şi cu o frumoasă cafetieră de porţelan în mîini. Se aşeză la capătul mesei şi Maarten îşi începu povestea, destul de dezlînat la-nceput, pentru că nu se putea stăpîni să nu privească în decolteul femeii pe care o văzuse mai devreme goală, acoperită de sudoarea dragostei şi cu pubisul roşu lucitor ca liţa. Femeia era acum pieptănată cu grijă, poate de dragul oaspetelui, cu părul împletit la spate cu ajutorul unui mic instrument ce prindea şuviţele şi le trecea unele prin altele, iar în faţă, deasupra frunţii cărnoase şi înalte, cu un fel de corniţe arămii care, adunînd părul, îi lăsa descoperite urechile frumos înghiocate.

Marten era născut într-unui dintre sătucu­rile din poldere, cu case avînd pe pereţi plăci mari de faianţă pictată şi inele de fier, nu se ştie pentru ce folosinţă. Îşi aducea aminte din copilărie ― dar fusese oare adevărat? să fii neerlandez însemna să trăieşti o viaţă-ntreagă în tablouri de gen sau în peisaje agasant de stereotipe şi chinuitor de frumoase ― ierni grele, cu zăpezi cum nu mai cădeau acum şi care nămeţeau pe un zid al casei şi doar pe o singură parte a trunchiurilor de co­paci. O înlănţuire de rîuri şi lacuri acoperite cu gheaţă verzuie, pline de patinatori în pantaloni roşii şi surtucuri galbene, care se roteau şi-naintau cu mîinile la spate pe sticla groasă, pe patine de lemn legate de gheată cu grosolane fîşii de piele. Micul Maar­ten, urmărit de cîinele lui, Frits, vioi şi negru, cu steluţe de zăpadă în blană, se alergau şi ei toată ziua, scoţînd aburi, propunîndu-şi mereu repere mai îndepărtate: hai pînă la salcia butu­cănoasă, cu nuielele îngroşate de gheaţă, de pe marginea iazu­lui dinspre dig; acum să mergem pînă la moara de vînt, putredă, neagră de umezeală, cu aripile cu pînza găurită pe-alocuri, care, cînd se lăsa seara, se colorau într-un ciudat trandafiriu; şi ce-ar fi dac-am ajunge chiar pînă la corabia încrustată în gheaţă de dincolo de dig, din marele golf pe care cădea zi şi noapte, fîşîind, o măzăriche cenuşie? Ultima ţintă nu era însă nici de nasul ieşit din fular, roşu de ger, al copilului, nici de cel negru şi umed al căţelului ce părea totdeauna că rîde. Era prea departe, mult prea departe. Trebuia să mergi pe patine doua zile-ncheiate, trecînd pe lîngă biserici şi pilcuri de case, pe sub nori din care soarele nu se ivea niciodată, dar a căror carne densă şi luminoasă o puteai săruta doar dînd capul pe spate. Maarten fuse­se de zeci de ori, alături de ceilalţi copii, pînă la salcia cioturoasă ca un mare mutilat de război. Plecau din zori, după ce-şi beau cana de lapte înspumat, proaspăt muls. Mamele lor grase, cu feţe de bărbaţi, le mai înfăşurau o dată fularele-n jurul gîturilor subţiri şi-apoi le dădeau drumul pe-afară, să patineze veseli pînă la prînz. Străbăteau zone de ceaţă şi zone de limpezi­me pînă ce li se arăta prin aerul întunecat salcia. Se aşezau pe gheaţă sub ea şi mîncau ce-şi luaseră-n traiste. Aruncau bucăţi din crengile ei clinilor, care se-ncăierau pe ele, fiecare dornic să le aducă înapoi. Fumul norilor se-nvîrtoşea şi se destrăma pe cer, iar rafalele de zăpadă îi izbeau umed în obraz. Gheaţa nu se mai vedea cînd se-ntorceau la casele lor, asudaţi de efort, ca să se vîre noaptea sub imensele pilote de puf din camera de culcare. Puţini plecau mai departe spre moară, unde ajungeai în amurg şi de unde te întorceai acasă mult după miezul nopţii, lucru nu tocmai înfricoşător, căci zăpada întinsă pînă la orizont lumina aproape ca ziua. Dar acasă încasai atunci o bătaie bună şi erai trimis la culcare în staul, cu vitele, unde te perpeleai toată noaptea de frig şi obidă. Ce-ar fi fost să nu te-ntorci deloc în noaptea aceea!

Nici un copil, niciodată, nu ajunsese pînă la corabia din marele golf de dincolo de dig. Îi auziseră doar pe părinţi vorbind, cînd se adunau mai multe rubedenii în jurul mesei. Barcazul eşuat acolo dinainte de primul război era una dintre ultimele nave cu velatură, la care se adăugase mai tîrziu, e drept, şi o maşină cu aburi. Tocmai cazanul ei sărise-n aer, nu se ştie cum, pe ruta spre Rotterdam, ucigînd cîţiva marinari şi scufundînd nava pe jumătate în marea puţin adîncă. Celor care dăduseră tîrcoale epavei nu le mersese bine. Unii-şi rupseseră un picior pe dru­mul de-ntoarcere, alţii muriseră înainte de vreme. Nu era bine să te joci cu lucrurile astea. Maarten însă ar fi dat orice să vadă cu ochii lui corabia. Vorbi cu cîţiva prieteni, dar nici unul nu vru să meargă pînă acolo. "Şi unde-o să dormim peste noapte?", întrebau cu jumătate de gură. "în moară." "Eşti nebun", îi spuneau, "Vrei s-o auzi noaptea pe femeie plîngînd?" Toţi ştiau că nevasta morarului murise acolo, dînd naştere celui de-al op­tulea copil. Morarul îşi luase copiii şi plecaseră din acele locuri.

Aşa că, în cele din urmă, băiatul se hotărî să meargă singur. Singur însemna cu Frits, de care Maarten era nedespărţit. Mai erau cîteva zile pînă la Sintaclaas cînd băiatul ― să tot fi avut atunci vreo doisprezece ani ― plecă de-acasă cu gîndul ca, fie ce-o fi, să ajungă pînă la corabie. O luă, păşind stîngaci pe patine, pe uliţă, prin spatele bisericii, depăşi prăvălia ce mirosea a cîrnaţi cu ghimber şi coborî spre iazu-ngheţat. Nu ninsese de două zile, şi gheaţa era limpede, de culoarea fisticului. Un rac mare şi negru era prins în gheaţă, chiar la mal, încurcat în ier­buri de apă. Sacul din spinarea copilului atîrna mai greu ca de obicei, căci Maarten luase pîine, brînză şi cîrnat cu şorici pen­tru două zile. Se amestecă printre zecile de patinatori, îndră­gostiţi alunecînd împreună, ţărani bătrîni cărînd lemne, o fată cu patine strălucitoare de metal, semn că părinţii ei erau înstă­riţi, şi mulţi, mulţi copii, de la ţînci care abia puteau merge-n picioare pînă la flăcăi ce trăgeau deja pe ascuns din pipă. Pe măsură ce, cu Frits zupăind după el şi lătrînd la ciori, băiatul se depărta de sat ― depăşise iazul şi intra pe rîu, care dădea curînd în altă burtă de gheaţă verzuie ― oamenii deveneau mai rari şi singurătatea mai vastă. Orizontul era foarte jos. Copacii ieşeau parcă de sub pămînt, ca şi rarele pîlcuri de acoperişuri, îşi auzea răsuflarea, îşi vedea picioarele în nădragi albaştri şi ghetele cu şireturi înşirate strîmb, vedea încleştat în gheaţă cîte un peşte îndoit, cu coada aproape atingîndu-i capul.

Ajunse la salcie încă pe lumina lăptoasă dinainte de prînz. Se aşeză pe desagă, după ce scoase din ea toate cele trebuin­cioase pentru masă. Împărţi tot cu Frits, pînă la ultima firimi­tură. Mestecînd, privea cerul nesfîrşit de înalt, mai înalt decît oriunde pe lume. Norii cei mai de jos lingeau gheaţa, ca nişte fumuri mereu destrămate de vînt. Cei de deasupra erau mai vîrtoşi şi păreau încremeniţi, dar dacă-i priveai multă vreme vedeai că şi ei sînt în schimbare continuă de forme şi lumi­nozitate, şi micul Maarten se-ntrebă nu fără temei cum putea Dumnezeu, fără ştirea şi voinţa căruia nimic nu clintea pe pă­mînt, să controleze capricioasele şi contradictoriile mişcări ale norilor. Ce calcule fără sfîrşit trebuia să facă pentru a stabili în ce parte flutura fiecare fir blond din părul băiatului cînd bătea vîntul, ciufulindu-l. Cum putea şti (dar El ştia, pentru că El era şi vîntul, şi norii, şi apele mereu învîrtejite) în ce parte o ia fie­care strop dintr-un rîu cînd bulboanele se umflă primăvara. Norii întunecaţi, de zăpadă, foindu-se pe cerul de zece ori mai înalt decît pămîntul, păreau a nu asculta de nici o lege. Se-nnodau şi se deznodau, pur şi simplu, la-ntîmplare, închegîndu-se uneori, tot întîmplător, în chipuri şi peisaje, deformate apoi pînă la nemairecunoaştere şi închegate iar, în alte feţe şi alte privelişti. Nu era la fel şi cu lucrurile, mereu trecătoare, ale lumii noastre? Nu se încheagă o casă din lemn adus din pădure, cărămidă făcută din lut ars, sticlă din nisip topit, fier scos din pămînt, nu străluceşte ea o vreme în mijlocul satului, adăpos­tind oameni tineri şi plini de sănătate? Nu vede ea nunţi vese­le şi botezuri, ca apoi să îmbătrînească o dată cu oamenii şi cu satul, să ajungă "casa cea veche", să fie părăsită şi apoi să se ruineze încet, ca să dispară iar în pămîntul din care s-a plămă­dit? Nu a fost cîndva întemeiat pînă şi satul, pentru ca o dată să dispară şi el în ceaţă şi în uitare? Copilul pipăi scoarţa nea­gră a sălciei, ce păstra ninsoare în fiecare crăpătură. Părea atît de tare, de veşnică, şi totuşi nu era decît o formă trecătoare. Îşi închipuia fiinţe atît de iuţi şi de imateriale încît să poată trăi în lumea norilor, şi toţi să li se pară fermi şi neschimbători cum li se par oamenilor toate lucrurile care-i înconjoară. Fnnţele-ace-lea s-ar destrăma într-o clipă, dar acea clipă ar fi viaţa lor, lungă şi plină de fericire şi de necazuri. "Iar noi, noi cei de sub norii mereu curgători, le-am părea într-adevăr veşnici. Noi am fi zeii lor, în noi şi-ar găsi mîngîiere şi temei, la statornicia şi încreme­nirea noastră ar visa mereu, aşa cum pentru noi Domnul şi fiul său Jesus sînt două statui măreţe, neschimbătoare, aceleaşi mereu, în preajma cărora noi ne-nchegăm şi ne destrămăm ca norii." Da, curgerea şi schimbarea erau viaţa, statornicia şi-ncreme-nirea erau cu neputinţă în lumea noastră, fund ele însuşirile nepămînteşti ale Dumnezeirii. Ajuns aici cu gîndurile, băiatul fu cuprins de un mare dor de eternitate. Minuscul sub cerul învol­burat, se ridică în picioare şi rămase nemişcat timp de vreo jumătate de ceas, cu privirile îndreptate spre crucea bolţii, fără să clipească măcar din pleoape, fără să audă scheunatul neliniştit al cîinelui, cu faţa luminată şi-ntunecată de curgerea domoală a norilor.

Întorcîndu-se în singurătatea ţiuitoare a iazului, îşi îmbrăţişa prietenul îmblănit şi mai privi o dată către salcie, care-şi ple­case nuielele atît de mult, încît capetele le erau prinse în gheaţă. Cam la-nălţimea privirilor lui Maarten, în trunchiul copacului se deschidea o scorbură în formă de ochi, cu buze groase şi negre de lemn dezgolit. Înainte de a pleca mai departe, copilul se-apropie şi aruncă o privire în scorbură. De undeva, din fun­dul ei, venea o lumină ce arunca reflexe apoase pe lemnul pu­tred. Maarten îşi scoase mănuşile şi apucă bine marginea scor­burii. Se trase-n sus ca să vadă mai bine de unde venea acea strălucire. Copacul era, pasă-mi-te, scobit pe dinăuntru, şi partea de jos se deschidea pe fundul eleşteului îngheţat. Îşi scoase pa­tinele şi se caţără pe butucul sălciei pînă ce ajunse să stea cu fun­dul pe marginea scorburii şi cu picioarele atîrnîndu-i în inte­rior, încetişor, pe cînd Frits începuse să scîncească alarmat în zăpadă, îşi dădu drumul, sprijinindu-şi tălpile ghetelor pe lem­nul fibros şi, după o coborîre de cîteva braţe, ca într-o fîntînă, se trezi atîrnînd deasupra unei săli fermecate. Îşi dădu drumul şi căzu-n patru labe pe podeaua de gheaţă. Se ridică şi privi uluit în jur: pereţii fantasticei încăperi erau cu totul de gheaţă, şi prin ei se filtra lumina puternică a amiezii. În cristalul masiv erau încrustaţi peşti mari de apă dulce, cei mai lungi şi mai mustăcioşi pe care copilul îi văzuse vreodată. Fratele său Gerrit, care se înecase cu două veri în urmă, era şi el acolo, plutind, cu părul fluturînd nemişcat, şi privindu-l cu ochi goi, mari şi senini. Hai­nele lui destrămate erau pline de lintiţă şi de melci de rîu. Rădăcinile sălciei se răşchirau împrejur ca nişte vene întunecate, şi păreau că pulsează. De-afară se auzeau sunete estompate, o voce caldă spunea cuvinte neînţelese, dar însoţite de inflexiuni care-nsemnau linişte, ocrotire şi alinare. Gheaţa strălucea aşa cum în fundul minelor adînci strălucesc cristalele gemele. Cît de frumos era totul! Cît ar fi vrut să rămînă mereu în acea strălucire de aur topit! Ce mult, ce mult şi-ar fi dorit să viseze mereu, să trăiască numai cu pleoapele strîns lipite, cu globii oculari bătînd lent sub ele, ca nişte aripi ce ar vîsh într-un aer subţire şi dulce, deasupra unor mari oraşe necunoscute! Dar îşi aminti cît de repede se făcea iarna seară şi, după ce-şi luă adio de la Gerrit şi mai aruncă o privire în jur, urcă înapoi prin trunchiul sălciei şi, spre bucuria zgomotoasă a cîinelui, ieşi din scor­bură, păstrînd pe haine, în păr şi-n gene, ca nişte pînze de păian­jen, ceva din lumina de-acolo, de-atunci.

Nu se-nserase încă, dar lumina era mai posomorită, învă­luind priveliştea într-o mai adîncă melancolie. Stătea să ningă. Oricît ţi-ai fi rotit privirile împrejur, nu se zărea ţipenie de om. Maarten îşi legă patinele, îşi luă iar traista-n spinare şi lunecă mai departe pe gheaţa cenuşie. De foarte departe se auzeau buf­nituri înăbuşite: cineva tăia lemne. Patină fără gînduri, cu cîinele alergînd după el, cîteva ceasuri, simţind mai mult decît văzînd cum se întunecă tot mai tare. O clipă, norii se spărseseră şi raze groase, străvezii, ca nişte oblice coloane de purpură, catifelaseră roz zăpada şi-nsîngeraseră gheaţa rîului şerpuitor. Dar apoi luminile se stinseseră şi aceeaşi tulbureală, virînd spre un cafeniu obosit, se-ntinse mai departe sub plafonul de nori. Se făcea tot mai frig. Gleznele începuseră să-l doară şi aerul îi rănea plămînii. Era vremea cînd tatăl lui se-ntorcea de la staţia de epu­rare a apei, şi în mod sigur întrebase de el. "Krijg de klere!", mormăise, poate, auzind că fiul lui iar hoinărea aiurea. Încă nu erau, însă, alarmaţi, şi nu aveau să fie pînă la căderea întuneri­cului.

Între timp, băiatul începuse să crească. Crescuse şi înainte, clipă de clipă, înăbuşit şi neobservat, dar acum, la fiecare alu­necare pe patina dreaptă, apoi pe cea stîngă, pantalonii-i deve­neau parcă mai scurţi, lăsînd o bucată tot mai mare de gleznă descoperită şi roşie în aerul îngheţat. Hormonii de creştere, declanşaţi de pituitară, şi care pîn-atunci picuraseră leneşi în venele adormite ale copilului, izvorau acum ca nişte lacrimi din ochiul interior în care, homuncul trist, ne pîlpîie neputincios sufletul. Cîndva, acest ochi văzuse lumina. Se deschidea atunci, albastru, deasupra îmbinării sprîncenelor şi privea rotirea soare­lui, a lunii şi-a stelelor prin ţeasta ce devemse-n acel loc stră­vezie, ca şi pielea care-o acoperea. Schimbările de lumină ale cerului maniac-depresiv modelau pe atunci forma sinilor, a boa­belor de sudoare, ritmul de creştere-a oaselor şi mareele creie­rului. Rotunjeau miturile şi credinţele, generau copăceii sin­taxei. Cîndva, însă, ochiul nostru din frunte trebuie să fi văzut ceva nebunesc, un foc neaşteptat şi obscen, un vînt orbitor, un peisaj celest intolerabil. De-atunci s-a retras tot mai mult sub pleoapa groasă a encefalului, iar azi fosta floare a soarelui din fruntea noastră de fii ai luminii mai e doar un bob de mazăre atîrnînd în scrotul ei de os, înconjurat şi ocrotit de marele flu­ture sfenoid. Şi totuşi, bătrîn rege orb stăpîn pe hormoni şi pe vise, ochiul încrustat în craniul lui Maarten îl făcea acuma să crească. Băiatul luneca pe gheaţa verde lăsînd dîre tot mai lungi înapoi. Muşchii corpului îi deveneau mai puternici, spinarea i se lăţea, păr aspru şi uscat îi ţîşnea la subţiori şi între picioare. Ouăle lui cît cele de porumbel creşteau acum în volum şi-ncepeau să producă peştişorii de aur. Erau ca două aripi încă nedes­făcute de-o parte şi de alta a viermelui ce se lungea şi el. Acum pielea băiatului ieşise la iveală nu doar la-ncheieturi şi la glezne, ci şi-n jurul mijlocului, ca o curea înroşită între cămaşa smul­să deodată din pantaloni şi sfoara cu care aceştia erau legaţi. Cea mai tristă şi mai disperată schimbare se zărea totuşi pe faţa băiatului: dulcea visătorie din ochii lui, curbura de fetiţă a obrazului, buzele drăgălaşe, mereu desfăcute, cu pieliţa crăpată de vînt, toate dispăruseră cu încetul. Stînca facială crescuse şi se remodelase, arcadele deveniseră proeminente, fălcile tari, băr­bia agresivă şi voluntară. Era ca şi cînd marea strălucire a visu­lui s-ar fi retras de pe plaja feţei sale, şi refluxul, indus de luna plină a pituitarei, ar fi lăsat teren aspru, pietros şi plin de scoici sfărîmate unde odată nu fusese decît golful dulce al chipului de copil. Chiar şi părul i se întunecase, crescuse şi se-ncîlcise, şi flutura acum în urma lui în lumea cea singură şi vastă a iernii. Bruma răsuflării îi împodobea cu firişoarele ei albe, ramificate delicat, ţepii moi ai mustăţii şi-ai bărbii aurii, abia mijite.

Acum, în seara adîncă, patina pe-ncîlcitura de rîuri şi iazuri un bărbat tînăr, încă subţire, care nu mai păstra din Maarten cel de la salcie decît cîteva amintiri tatuate pe pieliţa groasă ce-i învelea encefalul. Acum gîndea altfel, răsufla altfel, vedea alt­fel culorile, aştepta altceva de la marea călătorie. Nici nu-şi dă­dea seama de cînd începuse să ningă, cu fulgi ce păreau întu­necaţi pe cerul lăptos. Ninsoarea îngustase deodată lumea, copacii din zare nu se mai vedeau, chemările ciorilor veneau de nicăieri. Gheaţa se acoperi repede, încît o sferă albă şi pu­foasă rămase din spaţiul altădată atît de vast. Maarten înţelese că ar fi putut trece pe lîngă moară. Lumina scădea tot mai mult, deşi zăpada se străduia s-o răsfrîngă cu totul. Avu totuşi noroc: ceaţa se coloră-ntr-un loc de o pulbere cafenie, şi braţele morii se iviră fantomatic, tot mai bine conturate, în faţa lui. Abia cînd se aşeză, gîfîind, pe treptele ei, privindu-şi cu mirare degetele de la picioare, degerate, cum ieşiseră prin încălţările sparte, îşi dădu seama că Frits nu mai era. Un val de spaimă îl copleşi. Nu-şi mai amintea cînd îl auzise lătrînd ultima dată. Îl strigă, ridicîndu-se-n picioare, cu o voce care-l sperie şi mai mult. Nu era vocea lui. Patină cîteva sute de paşi înapoi, strigînd mereu, dar cîinele nu era de găsit. Cum frigul devenise chinuitor, Maar­ten trebui să se întoarcă, îndurerat, la adăpostul morii.

Trunchiul ei de cărămidă-nnegrită de vreme i se păru adoles­centului mai masiv ca oricînd. Avea forma strunjită a unei ture de şah, şi nici o fereastră nu se zărea pe curbura ei înzăpezită. Aripile uriaşe, cu pînze fluturînd sparte, pline de nea pufoasă şi roză-n înserare, erau înţepenite pentru totdeauna. Tînărul în­gheţat ocoli moara, găsi uşa blocată de gheaţă şi se chinui multă vreme să o dea la o parte. Intră în cele din urmă-n marea pen­umbră. Era atît de-ntuneric în moară, că dreptunghiul uşii des­chise se zărea dinăuntru ca o intensă lumină albă, în ciuda în­serării adînci. Cînd trase uşa după el, bezna deveni desăvîrşită.

Maarten scapără un amnar şi aprinse fitilul lămpii cu spirt pe care o luase cu el în desagă. Lumina tremurătoare dezvălui, parcă, un interior de orologiu. Roţi dinţate cioplite-n lemn, mai mari decît el, îşi îmbinau dinţu grosolan şi precis. Axurile lor erau bîrne masive, ferecate-n fier ruginit. O scăriţă de lemn, ce părea şi ea, la prima vedere, parte din mecanism, ducea la etaj, oprindu-se-n tavan, unde se zărea-n scînduri tăietura unui ca­pac. Maarten sui, cu lampa-n mînă, împinse capacul şi se găsi-ntr-o odaie neînchipuit de înaltă. Pereţii ei rotunzi suiau, desigur, pînă sub acoperişul ascuţit, de şindrilă, al morii. Pe podeaua de lemn lustruit, dat cu ceară, erau mobile neaşteptat de luxoase: un pat cu baldachin, aşternut cu cea mai proaspătă şi mai apretată olandă, două noptiere lăcuite, cu sertarele armonios curba­te şi-ncrustate cu sidef, un mare bufet cu vitrină, plin de cris­taluri şi-o măsuţă de toaletă încărcată cu farduri, rujuri şi pomezi, răsfrînte într-o mare oglindă cu două aripi laterale, puţin aduse în faţă. Şi, prins de tavan cu o tijă nesfîrşit de lungă, un mare candelabru atîrna, cu braţele curbe şi răşchirate, peste întreaga-ncăpere. Maarten găsi, pe un perete, comutatorul şi cande­labrul se-aprinse, răspîndind în spaţiul conic o lumină tranda­firie. Aici era cald, înăbuşitor de cald. Gheaţa din păr se prefăcu-n apă şi începu să-i curgă tînărului pe gît şi pe ceafă.. Se simţea ciudat în odaia aceea fără ferestre, nici măcar oblonite. Prin două fante dreptunghiulare-n podea, observă el destul de tîr-ziu, intra-n încăpere o curea de transmisie din piele bătucită, care suia de-a lungul peretelui şi se cupla tocmai în vîrf cu un ax rotund, desigur axul aripilor de-afară.

Maarten dădu ocol încăperii. Mobilele furniruite acaju, ca nişte viori, îl intimidau, cu picioarele lor curbe, cu încrustaţiile şi intarsiile lor. Cristalul bufetului era prea lustruit, oglin­da prea pură, de parcă nici un fir de praf n-ar fi pătruns vreodată aici. Pe pat parcă n-ar fi dormit niciodată vreo fiinţă omenească. Dar mai ales era tăcerea, totală, de neînchipuit, în care paşii lui pe podea, răsuflarea lui şi topirea ultimilor fulgi de zăpadă în barba lui aurie făceau un zgomot de sfîrşit de lume. Zdrenţe descusute şi ude din hăinuţele lui de copil abia i se mai ţineau de trup, sparte de muşchii reliefaţi ai umerilor. Le smulse cu silă de pe el şi rămase gol sub marele candelabru. Abia atunci se privi în oglindă.

Odaia răsfrîntă-n cristalul ei era identică şi totuşi complet diferită de prima, pentru că-n mijlocul ei, privind uimită spre Maarten, stătea o tulburătoare fată goală, avînd ochii lui, buzele lui, un anumit fel al lui de a-şi purta capul şi umerii, o aluniţă a lui, pe care el o avea în dreapta buricului iar ea în stînga. Mai micuţă de statură, graţioasă, cu pieptul împodobit de sîni grei, trăgînd spre înafară, cu şolduri late şi pulpe rotunde şi sexul abia vizibil: două pliuri în mijlocul unui triunghi auriu, fata era pe jumătate înfăşurată în bucle luminoase şi afinate. Era Maar­ten, dar straniu modificat, căci fiinţa cea oglindită avea inima-n dreapta şi ficatul în stînga, aminoacizii ei aveau molecula dextrogiră, mintea ei percepea spaţiul, texturile, volumul psiho-afectiv al obiectelor cu emisfera stînga a creierului şi gîndea logic, secvenţial cu cea dreaptă, dar mai ales trăia, simţea şi iubea cu chipul ei de femeie ceea ce Maarten trăia, simţea şi iubea cu un trup de bărbat, căci toţi avem în noi geamănul virtual ce ne pri­veşte uimit de dincolo de oglinda scînteietoare a sexului, ce arde ca soarele, luna şi stelele în miezul minţii noastre.

Maarten dormise în noaptea aceea cu prima lui iubită în braţe, îi muşcase adînc buzele, îi frămîntase cu voluptate dispe­rată sînii şi fesele, îi pătrunsese cu bara lui de carne, prima dată-ntărită, vaginul musculos şi fierbinte, privind-o mereu în ochi pînă cînd, încă ochi în ochi, identici şi totuşi atît de diferiţi, ţipaseră amîndoi deodată înteţindu-şi convulsiile, zdrobindu-şi oase­le, distrugîndu-şi minţile, înconjuraţi de aurul lichid ce se vărsa din amîndoi, din lumina de anihilare a lumii şi de geneză a altor lumi a ţipătului lor în care infernul şi paradisul deveneau una. Cînd tînărul bărbat se trezi, cea care-l primise în pîntecul şi-n ochii ei noaptea întreagă era din nou în oglindă şi-i zîmbea fără regrete, doar cu o ciudată, fericită nostalgie. Maartena? Martina? Se ridică din pat şi, o dată cu fata, se apropie de oglindă, întinse mîna, şi degetul lui arătător de la dreapta atinse dege­tul ei arătător de la mîna stîngă. Între degete rămase totuşi un infim spaţiu gol, în care zburau fotonii, aşa cum şi-ntre sexele lor, oricît de strîns îmbinate, rămînea destul loc pentru fluxul dumnezeieştilor mormoloci. Nici neuronii noştri nu se lipesc niciodată unii de alţii în perversul şi imposibilul joc din bucăţele al lumii.

Cureaua de transmisie se pusese, huruind, în mişcare, intrînd prin una din fante şi ieşind prin cealaltă, semn că se stîrnise vîntul şi că bătrîna moară-şi dezmorţea aripile. Maarten nu se mai simţea la largul său dezbrăcat, în aerul ce încă mai mirosea, ca fînul cosit, a dragoste. Se-nvîrti prin odaie pînă găsi într-un du­lap nişte haine cam vechi şi destul de curios croite, dar care, de bine, de rău, i se potriveau. Coborî, astfel îmbrăcat, prin che­pengul din podea şi se găsi în miezul orologiului de lemn, care se pusese-n mişcare şi scîrţîia din toate piesele lui grosolane.

Afară cerul se limpezise şi-şi înălţa incredibil de sus bolta de safir. Dimineaţa-ngheţată se-ntindea transparentă pînă în cele mai vaste depărtări, incendiată de soarele ce se năştea dintr-un crîng înzăpezit. Cu vîntul de lumină bătîndu-i în faţă, bărba­tul încremeni momente bune, strîngînd ochii şi simţind cum prin corpul lui mai compact ca oricînd curgea o energie albastră. Era acum un obiect din cosmos, o vertebră a animalului temporal ce avea numele şi ochii săi. Părul şi hainele îi flutu­rau portocalii în vîntul solar, ce flutura şi alungea la fel cîm-pul magnetic terestru. Maarten era acum în centrul lumii şi lumea era întreagă, ca un embrion de diamant, în inima lui. O porni la drum, patinînd pe gheaţa verde, uşor asudată de soarele orbitor, încercînd să desluşească o cale peste reţeaua de rîuri şi iazuri întreţesute ce i se întindea înainte. Trecu iar pe lîngă sate troie­nite, prin cîrduri de patinatori, prin mari ţări de singurătate, mereu cu soarele-n spate şi cu o lungă umbră purpurie-nainte, ca minutarul ceasornicului în care vieţuia. Sub gheaţă desluşea uneori clădiri scufundate, zgîriind aproape, cu giruetele de pe turle şi foişoare, suprafaţa, căci bărbatul deja se afla în ţinutul care fusese, de milenii, locuit pe rînd de scrumbii şi de oameni. Trăim în lumi suprapuse, îşi zise Maarten, fiecare sub gheaţa dură a celei de deasupra, fiecare zărind sub picioare o alta, scu­fundată de mult. Sîntem cerurile lumii de sub noi şi blestema­tul adînc al fericitei împărăţii de deasupra. Jumătatea de sus a trupului nostru este divină şi se scaldă-n lumina de cuarţ a ogi­vei în care-am fost pe veci aşezaţi, iar jumătatea de jos primeş-te-ntre pulpe şi fese demonica, ruşinoasa flacără a infernului. Dar creierul nostru, în ţeasta lui de os palid, este identic cu ouăle, în scrotul lor moale, al celor de sus, iar cele două emisfere cu care gîndesc cei de sub noi sînt identice boaşelor noastre. Cît de miraculos trebuie să fie creierul celor de sus, cît de josnice ouăle celor de jos! Şi totuşi primul este aidoma ţestei de piele păroasă dintre picioarele celor de şi mai sus, iar cele din urmă sînt slăvitele minţi ale celor de şi mai jos. Iar undeva, în suc­cesiunea aceasta nesfîrşită, în stratificările geologice de spaţiu şi timp, creier şi sex, emisfere cerebrale şi testicule, paradis şi infern, undeva în apexul tot mai limpezit al lumilor suprapuse trebuie să fie o minte ce nu mai poate fi sex pentru nimeni, căci e-n acelaşi timp gîndire şi procreare, iar gîndurile ei sînt sper­mă de lumină în care înoată îngeri. Şi undeva, în adîncul adîn-cului, va fi un sex absolut, testicule cu cortex cerebral, hipotalamus şi amigdală, sperma sa groasă, de plumb topit purtînd demoni înaripaţi care gîndesc şi, gîndind, distrug carnea fragedă a fiinţei. Sîntem o succesiune de gîndire şi procreare, gîndirea noastră fiind zămislită de cea de deasupra şi zămislind-o pe cea de dedesubt. Permanent, ca o suveică, mintea noastră ne naşte sexul, avînd în ea modelul sexului nostru, pe cînd sexul, ce are-n substanţa lui o fărîmă de creier, încearcă mereu, disperat şi nos­talgic, să plămădească o altă minte care să-l poată naşte, şi tot astfel la nesfîrşit...

Deodată, cam pe cînd soarele, ajuns în crucea bolţii, aboli umbrele şi tot peisajul deveni conceptual şi spectral, şerpuitorul traseu de gheaţă se deschise într-o întindere transparentă fără sfîrşit, unde gheaţa se curba după curbura planetei. Era marele golf de dincolo de dig. Acum Maarten, ce patina tot mai greu şi mai gîfîit, de parcă treptat l-ar fi-ncărcat anii şi metehnele, era doar un punct de substanţă organică pe suprafaţa calotei strălucitoare. De-aici nu mai ştia încotro să se-ndrepte. Straiele de pe el se zdrenţuiseră şi miroseau greu. Statura i se-ncovoiase de parcă ar fi atras-o din ce în ce mai puternic pămîntul. Fuioare de barbă cenuşie îi fluturau acum în cîmpul vizual, şi fire lungi din sprîncene îi stînjeneau vederea. Soarele ardea tare şi emisfera de gheaţă începu să asude. Stratul se făcea mereu mai subţire, iar sub el peştii dezgheţaţi înotau iar, arătîndu-şi spinănle-ntu-necate. Pe fundul îndepărtat al golfului strălucea o lumină. Maarten se opri în mijlocul imensităţii de gheaţă. Picioarele-i tremurau. Se aşeză direct pe sticla fragilă şi scoase din desagă o coajă mucegăită de pîine şi puţină brînză pietrificată. Nu le putu mînca. Timpul şuierase mînios pe deasupra lui. Se privi în oglinda gheţii: un chip bătrîn, înconjurat de păr cărunt. Se lungi în băltoaca de apă, aşteptînd să moară. Gheaţa troznea-n toate părţile: pe alocuri ajunsese subţire ca unghia. Departe, din aisberguri, faleze-ntregi se prăbuşeau în mare.

Din adînc se ridică atunci o uriaşă corabie. O corabie putre­dă, cu lemnul încrustat de scoici şi răgălii, cu cîrligele şi scoa­bele pufoase de rugină, cu clopotul de cart mîncat de cocleală. Pe catarge, pînze negre şi flamuri negre, umflate de bancurile sclipitoare de peşti. În odăile de sub punte, leşuri de marinari ciugulite de crabi, cu madrepori crescuţi ca nişte coarne din cranii. În cale, crini de mare amestecaţi cu mormane de aur, de bijuterii şi de perle, comori nemairîvnite de nimeni. Catargele străpunseră primele gheaţa, spărgînd-o şi risipind-o în mari plăci ascuţite ca lamele, ce-şi sclipeau o clipă poligoanele-n aer, ca să se spargă apoi departe, cristalin, pe podeaua de gheaţă încă întreagă. Se ridicară tot mai sus în văzduh, iar marile prelate negre se uscară instantaneu, răspîndind nu doar miros insupor­tabil de putreziciune, ci şi cristale de sare risipindu-se ca o chi­ciură împrejur şi zeci, sute de animale necunoscute ale abisu­lui, monştri ce răsuflau greu, dîndu-şi duhul pe gheaţă. Puntea de sus sparse şi ea suprafaţa de cuarţ, lăsînd tone de apă să se scurgă de pe bocaport, apoi se ivi puntea cea mare, ridicîndu-l cu ea, în mijlocul ei, pe Maarten, ai cărui ochi înceţoşaţi priveau totul fără mirare, cu doar o nesecată dorinţă de moarte. Marele galion atinse linia de plutire, se lăsă pe o parte dar nu se scu­fundă, apoi se redresa şi rămase nemişcat, cu ţăndări de gheaţă-n jur, în mijlocul pustietăţii. Un inel de apă de o nespusă purita­te azurie-l înconjura, inel care, către înserare, se lărgi tot mai mult, schimbîndu-şi culoarea în aur şi-apoi în purpură.

Moşneagul se ridică în capul oaselor, îşi desfăcu cu greu ghe­tele cu patine de lemn şi, în picioarele goale, roşii de ger, înain­ta, pe scîndurile moi ca pluta, pînă la prova. Se prinse cu mîinile de balustrada bompresului şi-ncremeni şi el cu faţa către apus. Lumina portocalie a serii, ce incendia norii şi valurile, i se prindea-n încreţiturile feţei, îi dubla cu umbră perii din barbă şi-i pătrundea, ca un lichid limpede, printre pleoape, umplîn-du-i ţeasta. Din ţeastă, ambra-nserării îi cobora în coloană, ca-ntr-o conductă a unui vechi castel de apă, şi de-acolo se-mpărţea în ţevile nervilor cranieni, ai celor intercostali, ai celor ce coborau către obositele sale organe, către pielea sa veştejită. Bătrînul deveni o statuie dăltuită în piatra străvezie a amurgului. Acum gheaţa se topise cu totul, pînă la marginea lumii, şi valurile imprevizibile şi imposibil de descris agitau uşor gelati­na groasă a mării. Generaţii de topologi s-ar fi stins înainte să poată prinde-n formulele lor fie şi un metru pătrat de apă haotică, fie şi pentru doar o secundă de transformare. Perechi de fotoni în mişcare cicloidală, cu spirele aflate exact la acea dis­tanţă care ne face să vedem şi să gîndim "purpură", loveau sub incidenţe diverse prismele moi de apă. Ce demon ar fi putut Prevedea unde vor fi ele-n clipa următoare? Unde va fi-n clipa Următoare universul? Soarele, devenit deodată concret ca un fruct, atinse cu buza lui buza mării. Atunci, în spatele corăbiei apărură primele stele. Vîntul luminii lor îngheţate bătea în pînzele negre, începînd să le umfle uşor, aşa cum se umflă pîntecul femeilor cînd suflă în el duhul facerii, ce le poartă pe toate, ca pe mii de corăbii pe-o mare nocturnă, către insulele fericite ale maternităţii. Marea crimă a asfinţitului, aceeaşi de la-nceputurile lumii, se săvîrşi, şi peste ape se aşternu înnoptarea. Milioane de stele, arzînd în culori neaşteptate, îşi împinseră acele hipo­dermice în pielea de vînt a lumii noastre. Vîrtejuri de lumină ţîşniră din ele, amestecîndu-se cu valurile şi formînd împreună o emulsie aurie. Pe emisfera de ape negre şi scînteieri, împin­să de suflul stelar, corabia începu să înainteze, cu pînzele um­flate şi flamurile fluturînd lent, ca aripile marilor şi tăcutelor molii de noapte. Acum moşneagul, reflectînd în globii ochilor ultimii stropi de sînge ai bolţii, nu mai era decît o figură alego­rică sculptată la prova corăbiei.

Nava plutea mereu către apus, avînd deasupra constelaţii cu stelele unite prin linii punctate, ca să iasă la iveală desenul lor ascuns şi înşelător. Cum de nu se frîngea bolta de cristal de greutatea atîtor necuprinderi de stele? Făina stelară era risipi­tă neregulat, formînd pe alocuri grămăjoare şi pete, alteori fiind rară de puteai pune degetul între firimiturile ei. Acum faţa moale a mării nu se mai clătina, şi fiecare stea îşi află geamăna virtuală-n oglinda ei. Stînca gălbuie ce se ivi, după veacuri de călă­torie, din mijlocul apelor îşi prelungea şi ea imaginea-n adînc. Era un stei îngheţat care se dovedi, cînd minuscula navă se-apropie de piciorul ei, de o măreţie copleşitoare. Numai grota săpată la baza ei, neînsemnată faţă de înălţimea acelei măsele gigan­tice răsărite din mare, ar fi lăsat să treacă şi o corabie cu catar­gele de două ori mai înalte decît a celei care intra acum în marea umbră a stîncii. Luminată de stele, lăsînd o dîră sclipitoare în urmă, nava pătrunse în grotă cum ar păşi un copilaş de un an prin portalul unei mari catedrale. Maarten văzu bolţi nemăsu­rate, luminate palid de apa ce mai păstra lucire de stele. Altoreli­efurile săpate în ele îi părură sculptate pe dinăuntru în pereţii propriei lui bolţi craniene. Naviga oare, ca un homuncul, în spaţiul magic al propriei minţi? Dar sălile carstice se multipli­cară, şi apa cobora acum în adînc, devenind un torent strecurîndu-se încă leneş printre pereţii tatuaţi cu scene din cine ştie ce carte sfîntă. Femei şi bărbaţi, de o sută de ori mai înalţi decît pămîntenii, purtau cu toţii stigmatele unor vicii care-i desfigu­rau. Ură, luxurie şi voluptate bestială, bucuria incestului şi a torturii. Sub arbori necunoscuţi, feline trîntite pe-o parte îşi iveau labele musculoase, pîntecele umflate. Cameleoni uriaşi înşfăcau căprioare cu limba. Coleoptere cît bivolii răpeau vitele, zdrobindu-le oasele în mandibule. Toate se reflectau livid în ochii lui Maarten, bile de cristal greu între pleoape uscate ca pergamentul.

Pereţii se-apropiau treptat, drumul şerpuit se făcea tot mai îngust, corabia, înclinîndu-se uşor, mai lingea cu flamurile din vîrful catargelor stîncile de ivoriu. Crabi uriaşi, în întregime transparenţi, prin coaja cărora li se vedea inima pulsînd şi hrana din intestine, scoteau uneori din apa cea neagră cîte-un tragic braţ descărnat. Caracatiţe se lipeau de scîndurile de la pupa, rupînd cu ventuzele bucăţi de lemn putred. Pe pereţii umezi ai grotei foiau insecte oarbe. Acum şuvoiul era mai rapid şi panta către străfund mai abruptă.

Curînd, defileul se deschise într-o melancolică şi vastă mare interioară. Aici toată lumina venea de la ovarul gigantic al morţii, soare negru plutind în centrul unui gol uriaş şi-nconjurat de-o coroană de radiaţii. De-această planetă tăcută se apropia încet nava, pînă cînd suprafaţa cea neagră ca fonta, ivind prin crăpă­turi metal incandescent, umplu tot cîmpul vizual. Şi deodată Maarten văzu în preajma corăbiei sale mii de alte corăbii flutu­rînd flamuri negre, grăbind toate, ca atrase de-o forţă cople­şitoare, către soarele carnivor. Grăbeau toate, din toate părţile, ca fluturii-n jurul becurilor din curţi, noaptea, cu pînzele um­flate şi cu pîntecele abia mai atingînd sticla mării. La prova lor, încremeniţi ca sculptaţi în lemnul străvechi, cîte un singur călă­tor, bătrîn ca lumea, privea cu ochi largi înainte. Intrînd în coroana de flacără neagră fluturînd furios în jurul sferei de-o infinită curbură, pînzele navelor luau foc, flamurile se consu­mau în vîlvătăi, părul şi barba, cărunte şi incendiate acum, ale celor chemaţi le luminau straniu feţele şi pieptul. Hainele deve­neau cenuşă incandescentă, abia întinate, ca nişte petale de mac, pe trupuri. Curînd se scuturau şi se risipeau peste ape, lăsînd trupuri scheletice, acoperite de-o piele cenuşie, să lucească fără să se consume în flăcări. Pe craniile acum pleşuve aveau toţi ta­tuate mandale stranii, semănînd cu florile şi cu păianjenii, nici una asemănătoare cu alta. Lemnul umed şi plin de sare al ga­lioanelor, ce se ridicaseră deasupra apelor şi pluteau acum ca o flotilă aeriană spre imensul ovar, rezistă multă vreme văpăilor, încrustat cum era cu sideful a milioane de scoici. Abia cînd se zdrobiră, într-un naufragiu cumplit, general, de suprafaţa de cocs a planetei, catargele arseră ca beţele de chibrit şi pîntecele smolite ale corăbiilor rămaseră lipite, fumegînd un fum gros ca de sulf, de minereul încins.

Atunci abia călătorii păşiră pe ţărmul temut, înaintînd prin­tre ruine şi fumuri. Mii şi zeci de mii de fiinţe spectrale, mii şi zeci de mii de cranii subţiri ca o coajă de ou se adunară într-o falangă strînsă şi dezolată. Acum se văzu că-ntre ei erau şi fe­mei, cu pielea sînilor atîrnînd ca nişte pungi dezumflate, cu oasele şoldurilor dezvelite ca două aripi de ghips. Se clătinau cu toţii acum în vîntul nenorocirii ca nişte paie uscate, cu mă­ciulii ca de mac în vîrf. Roadele erau coapte şi venise vremea de secerat. Şi se-arătară curînd, harnici, secerătorii: candizi şi blonzi, cîrlionţaţi, cu aureole în jurul chipurilor ca de copii, cu largi robe-ncreţite şi aripi ca de lăstun. Intrară-n lanul ce le venea pîn-la piept şi începură masacrul. Cu secerele lor dinţate de diamant spărgeau ţestele ovoidale, lăsînd să se-nalţe în vîn­tul cel negru creierele urmate de măduva şirei spinării, ce por­neau şerpuind mai departe, spermii de lumină şi aer, spre pîntecul moale al globului. Trupurile numai piele şi os se dezmembrau apoi, şi o vale a oaselor rămase după secerători în ravinele de foc şi de zgură. Flotila de creiere, zbătîndu-se-n susul curen­tului ca somonii în drumul lor spre izvoare, trecu peste iaduri ce vomau foc şi bale din boturi pline de colţi şi de penitenţi, peste vulcani ridicîndu-şi limbile de şerpi în văzduhuri, peste mări de sulf topit şi rîuri de colastră, peste zgomote de frac­turi şi urlete de jupuire de viu. Maarten era acum o parte din urletul galben al luminii eterne, cu neputinţă de păstrat în vasul slab al unui craniu uman. Ştia acum totul pentru că era totul, auzea acum şi-nţelegea şi ierta mărturisirile celor torturaţi bes­tial peste care trecea.

Se hrănea cu căinţa şi nobleţea şi orgoliul lor, cu fluviile de substanţă izvorîte din limbile lor smulse şi ochii lor înţepaţi. Înţelegea miliardele de poveşti împletite inextricabil ce formează pînza timpului şi-a istoriei. Glisa pe un continuum durere-plăcere, bărbat-femeie, tinereţe-bătrîneţe, viaţă-moarte. Îi zări pe Farinata şi pe Brunetto, pe Sordello din Mantua şi pe Pia. În adîncul enormei centrifuge văzu Giudecca, întinderea de gheaţă presărată cu osîndiţi prinşi în cristalul chinuitor pîn-la brîu, pîn-la gît sau în întregime, ca nişte peşti într-un rîu îngheţat, iar printre ei, patinînd pe gheaţa de culoarea fisticului, văzu un copil urmat de un cîine negru, în altă parte gheaţa prinsese în ea mii de fluturi enormi, ca o podea mirifică, iar peste ea trecea un şir de căruţe adăpostind rămăşiţa neamului Badislavilor. Apoi alte morminte de foc şi alte trupuri în straie de plumb topit şi alte lacuri de acizi şi alte vivisecţii pe trupuri ce nu puteau să mai moară. Ultimul lucru pe care-l poţi înţelege, chiar şi cînd eşti o fiinţă de lumină şi vis, este durerea. Înţelegînd durerea ai înţeles totul. Dar creierul nostru nu simte durerea. E ca un ochi închis într-o cutie de os, ca un mărgăritar ascuns într-o scoică. E cu neputinţă pentru noi să-nţelegem pînă ce oul nu este spart şi scoica nu-i sfărîmată. Mintea ni-i izolată cu grijă şi-nfăşurată în rituri absurde, ca un rege străvechi, ce nu mai guvernează, rămînînd doar un sim­bol mort al legăturii cerului cu pămîntul. Nici măcar trupul, palatul său, nu mai este al său. Paznicul care-l apără, teribila barieră creier-sînge, îl ţine de fapt prizonier, iar membranele ce-l înfăşoară-l orbesc. Mutilat ritual, cu simţurile excizate, cu sexul mortificat, e plimbat din loc în loc şi i se fac plecăciuni în ţara tristă a trupului său. Ceea ce-i dincolo de piele îi e relatat deformat şi viclean. Ţinut departe de suferinţă, încearcă doar să şi-o-nchipuie. Dar trebuie ca Gautama să iasă pe porţi ca să devină Buddha, şi Buddha să iasă şi el prin poarta oaselor ţestei ca să i se deschidă ochiul din ţeastă, ochiul căprui, triunghiu­lar, din fruntea Dumnezeirii.

Gheaţa Giudeccăi era acum o mare lentilă de suferinţă al cărei focar era Maarten. Spermia de lumină, ce se limpezise treptat de neuroni, mielină şi sînge, înţelegea acum totul. Trăia, Ştia acum, într-o carte cu coperţi de oglinzi. Străbătea acum dalele cărţii înainte şi-napoi, ca o suveică, din ce în ce mai rapid, respins şi amplificat de oglinzi, citea mereu şi mereu mai adînc, pătrunzînd orice literă de tuş negru, carbonizînd-o cu flacăra cozii sale ca de cometă, pînă ce toată cartea nu mai era decît o negativitate, o întîmplare pentru orbi, o-nşiruire de cartele per­forate prin care lumina pătrundea şi citea, o grilă de criptografie ce prevestea trecutul şi-şi amintea viitorul. În centrul acestei cărţi ilizibile, fluturînd din cele două oglinzi, Maarten află despre cel ce o scrie, aplecat (chiar acum!) adînc deasupra ei, ca şi de celălalt, adversarul, tenebrosul, văduvul, neconsolatul. Despre Victor (ah, Victor!), cel care spintecă, hăcuieşte, tre-panează, terciuieşte, orbeşte. Despre bîjbîiala lor unul către celă­lalt. Lumină ordonată, unificată, amplificată între oglinzi, Maar­ten ştiu că va ţîşni cîndva ca o rază din capcana acestei cărţi, că va primi o dată realitate şi se va amesteca în lumea cea mare, unde-i va fi dat să-l vadă pe Victor, să fie parte din povestea lui şi să-mpingă mai departe uriaşul roman al realităţii, scris cu litere de clădiri reflectate-n canale, de femei singuratice-n faţa unui pahar de Dubonnais, de oameni-statuie împietriţi pe cheiul Amstelului, de poduri ce-şi ridică-ncet aripile spre norii întrolocaţi, lăsînd să treacă şlepuri şi vaporaşe... Mircea şi Victor, ghemuiţi, unul cu capul la picioarele celuilalt, ca semnul zodia­cal al Peştilor, într-o apă densă şi sărată, acolo, inter urinas et faeces. Inumani, dar materiali ca două salamandre, ca doi viermi graşi ai pămîntului, în caverna cu noapte caldă, lichidă, în care numai ei luminează livid. Troznetul, uneori, al vertebrelor lom­bare, bolboroseala, uneori, a intestinelor ce-i înfăşoară, glasuri, uneori, deformate de muşchi şi de apă. Halucinaţii provocate de deprivarea senzorială, tresăriri cînd mugurii membrelor ating un corp străin. Primii neuroni, în cranii de pieliţă, aducînd amintirile speciei şi-ale străbunilor: palate de marmură transparentizate de lumină. Neuroni încîlciţi ca un ghem de şerpi, încercînd să plodească, din sperma lor rece, oul cu coajă tran­dafirie al minţii.

Flotila de vînt paraclet şi de foc dădu roată marii planete în­tunecate şi se-ntoarse în valea oaselor, purtînd cu ea înţelep­ciunea infernurilor. Şi oasele erau acum foarte uscate, sfărîmate unele de altele. Mandibule şi capete de ciolane zăceau între ier­buri sîrmoase. Falange de degete, orbite, vomere, sfenoide, hîrci, coşuri de piept păienjenite erau risipite de-a valma. Şi-o voce se auzi: "Fiu al omului, vor putea oare oasele acestea să trăiască?" Urmă un vuiet ca de ape mari şi oasele tresăriră, se-apropiară, formară centuri scapulare şi pelviene, care se prin­seră de şirele refăcute. Scheletele se ridicară-n picioare şi benzi de muşchi, şuierînd, se-ncolăciră pe oasele goale, prinzîndu-se de ele cu zgîrciuri. Nervi şi vase de sînge se strecurară peste tot printre ele, organe moi umplură toracele, în pîntec crescură fi­catul, fierea şi punga udului, iar sub pîntec ruşinea, atîrnîndă sau despicată ca o rană. Mii de escoriaţi, cu carnea roşie la ve­dere, aşteptau acum veşmîntul firesc al pielii. Şi pielea crescu pe trupuri, acoperindu-le, bombîndu-se pe ţîţe şi fese, reliefînd clavicule şi merele lui Adam. Şi pleoape crescură pe ochi, şi gene ţîşniră din marginea pleoapelor, şi fire de păr crescură ca nişte ierburi din scalp. Erau acele trupuri ca în vîrstă de treizeci de ani, şi alcătuiau o foarte mare armată. Dar suflet nu era-n ele, şi nici viaţă. Cruzi ca nişte mari fructe cu pieliţa străvezie, toţi încremeniseră, privind extatic în zare. În ochi li se răsfrîngea corola de flăcări negre a sferei.

Maarten îşi văzu trupul, între zecile de mii, şi se lăsă deasupra lui ca o limbă de foc. Se resorbi-n ţeasta lui, se-ntinse în cele zece miliarde de stele interconectate în sute de mii de feluri, activă pe rînd reţele ce formau configuraţii spaţiale de-o infinită varietate, cuplă simţurile şi homunculul motor, luă-n stăpînire reflexele. Puse-n funcţiune creierul mic, acordă fin succesiu­nile de mişcări ale braţelor. Regla temperatura şi respiraţia şi, cînd omul începu să trăiască, se afundă în memoria lui ca-ntr-un şir de vise şi peisaje suprafireşti, regăsind într-un tîrziu momen­tul în care copilul patina voiniceşte în drum spre moară, cu Frits după el. Aici decupla cîteva constelaţii neuronale, şi ca urmare băiatul rătăci drumul, se-ncîlci pînă spre-nserat într-o melan­colică înlănţuire de iazuri şi hotărî să se-ntoarcă acasă, unde ajunse la răsăritul stelelor, încasîndu-şi bătaia aşteptată şi ducîndu-se apoi, nemîncat şi plîngînd, la culcare. Urmaseră ani mo­notoni în satul natal, primăveri, veri şi toamne aproape nebăgate-n seamă în aşteptarea iernii, parcă mereu aceeaşi, în care însă copilul (şi-apoi flăcăul) nu mai avu niciodată ambiţia să ajungă pînă la îndepărtata corabie.

Deşi uitase marea călătorie, moartea şi re­naşterea sa, experienţa infernunlor îi rămase în minte ca un vec­tor ascuns, ca busola risipită în ţeasta, în sternul şi-n aripile păsărilor migratoare. Tînărul lucrase o vreme la Zwolle, orăşel posac, dominat de bisericile celor două comunităţi evanghelice aflate de decenii într-un conflict făţiş. Era barman într-o cîrciumă avînd pe pereţi, în rame subţiri, numai fotografii de cîini de luptă. Patronul era mîndru de pitbull-ii săi, de urîţenia lor îmbăiată, de tembelismul din ochii lor, şi una dintre sarcinile lui Maarten era să-i scoată la plimbare, pe toţi trei, în lesele lor de piele grosolană. Cîndva fiarele sfîşiaseră un copil, de aceea trebuiau plimbaţi cu mare grijă, prin locuri dosnice şi pustii, şi tot se smuceau ca diavolii cînd zăreau vreuna din enormele pisici olandeze, cu zgărdiţele lor cochete la gît. Într-o seară, lăsîndu-se tîrît de cerberul cu labe strîmbe, privind oriunde, la norii joşi, la terasamentul de cale ferată, la femeile ciolănoase trecînd pe bicicletele lor negre, numai să nu mai vadă fălcile negre şi roz ale jigodiilor, Maarten se trezi într-un loc ciudat. Un castel de apă, din cărămidă înnegrită, se ridica trist dintr-un pîlc de case galbene. Un vechi depozit, cu un elevator aban­donat în faţa porţii rulante. O fabrică părăsită, cu geamurile sparte lăsînd să se vadă utilaje ciudate. Curţi largi şi tăcute, cu salcîmi prăfoşi şi vrafuri de şine ruginite. Printr-una dintre curţile acestor ateliere trecea un om fără picioare, cu trunchiul aşezat pe o platformă pe rulmenţi. Mîinile lui împingeau ca nişte vîsle, ritmic şi puternic, în asfalt. În amurg, rulmenţii erau roşii ca sîngele. Cîinii s-au smuls deodată din mîna lui Maarten şi, fără alt zgomot decît cel al unei alergări demente, obsedate, încordate spre un singur ţel, s-au aruncat spre infirmul ce toc­mai dispăruse în spatele unei grămezi de mari robinete rugi­nite. O viziune cumplită erupse în mintea tînărului: un trup sfîrtecat, cu sîngele ţîşnind în jur din membrele smulse, cu maţele curgînd descolăcite pe platformă. Un urlet ieşind din gîtlejul căscat al martirului şi urcînd pînă la un galben insu­portabil. Dar nimic din toate acestea nu avu loc. Huruitul rul­menţilor se oprise şi doar foşnetul salcîmilor se auzea acum, în fracţiunea de secundă în care Maarten, încremenit de spaimă, cu creierul golit, rămase în urma evenimentelor. Urletul ţîşni din propriul lui gîtlej şi, în clipa următoare, se repezi către scena carnagiului. Dar marele mutilat stătea tăcut şi liniştit pe căruţul său, iar cîinii, aşezaţi pe labele din spate înaintea lui, păreau acum trei învăţăcei tibetani, pociţi şi respectuoşi, ascultîndu-şi maestrul.

Limbile lor zdrenţuite atîrnau benevolent şi, dacă n-ar fi fost piepturile încă-n zbatere după alergarea furioasă, ai fi zis că stăteau de ore-ntregi acolo, ochi în ochi cu stăpînul, încercînd să-i ghicească şi cele mai neînsemnate dorinţe. Cu ca­pătul leselor din nou în mîini, cu animalele liniştite, Maarten dădu să-şi ceară iertare de la străin, dar acesta îl întrerupse, nu prin vreo vorbă, ci doar privindu-l drept. Da, îl ştia, îl mai vă­zuse o dată. Merseră amîndoi spre circiumă, cîinii fură închişi în cuştile lor, iar ei băură un jeneever împreună, apoi altul şi altul, singuri în tot localul tot mai întunecat. În acea oră crepus­culară află Maarten, pentru prima dată, despre Ştiutori, o sectă ce pretindea că lumea ar fi fost o carte ce se scria chiar atunci. Membrii sectei se credeau personaje şi aspirau la cunoaşterea autorului ei. Era cumplit de greu, mărturisea infirmul, stînd ca un pitic lîngă masă, cu creştetul abia trecut de marginea ei, căci viitorul scriitor nu avea atunci mai mult de doi ani, şi el trebuia găsit, recunoscut, protejat, înconjurat permanent de membrii secreţi ai sectei, condus prin experienţe absolut necesare scrierii ^cârţii, ferit de accidente şi chiar de el însuşi, construit într-un fel, atît de minuţios, încît fiecare literă pe care el avea s-o scrie şi pe care el o scria, chiar acum, dovadă că ei vorbeau şi simţeau în stomac tăria rachiului de ienupăr) trebuia pre-gîndită cu toate radăcinile ei în trecutul individual şi al lumii. Era pentru prima dată cînd personajele îşi inventau autorul, aşa cum pe o plane­tă ameninţată de catastrofă toate puterile s-ar îndrepta spre con­struirea unei nave care să-i poată purta moştenirea spre alte lumi. "Cum trebuie să fie el, ce trebuie să fi văzut ochii lui, pe cine să fi sărutat buzele lui, ce jignire să fi suferit orgoliul lui pentru ca el să mă întrupeze, aşa cum sînt, pe platforma asta, fără să ştiu de ce n-am picioare decît dacă el o va spune, fără structură internă decît dacă el o va descrie, fără alt gînd decît voinţa de a-l clădi şi de a-i roti o lume în jur, ca o coadă mirifică de păun. O sfîşiere de vise şi de poveşti în care să fiu şi eu, muti­latul, fără nume şi fără trecut, dar etern şi fericit la pagina mea, emanînd din rîndurile, cuvintele şi literele mele aşa cum toţi emanăm, fără să ştim în ce fel, dintr-o încîlceală de neuroni, într-un fel, cartea lui, scrisă de mînă într-o mansardă dintr-un oraş îndepărtat, nu va fi altceva decît împletirea-ntre ei a neuro­nilor noştri, o ţesătură de axoni şi sinapse, aprinzîndu-se şi stingîndu-se mereu, o peticeală, un puzzle psihic multicolor, un creier viu cu emisferele întinse larg peste lume."

Ştiutorii se aflau risipiţi în orice timp şi-n orice oraş. Le re­cunoşteai spiritul în miturile lui Platon şi-n corolarele lui Spinoza, în chimia coloranţilor şi-n mecanica fină a ceasurilor elveţiene. Influenţaseră bătălii şi instigaseră la revoluţii, îşi transmiseseră genele şi ideile prin canale paralele şi, la urma urmelor, analoage ― căci intromisiunea eternă a penisului în vagin şi eli­berarea de sămînţă-n micul spaţiu dintre gland şi uter nu era decît repetarea-n grotesc a copulării dintre sinapse, cu ejaculare extatică de serotonină; în definitiv era un procedeu literar: re­luarea, în acţiunea paralelă, a tramei şi personajelor acţiunii principale, glisînd tragedia în scherzo şi celebrînd o messă pe dos, punct cu punct paralelă cu sacramentul adevărat ― ame­ninţaseră, persuadaseră şi mituiseră tot ceea ce nu le aparţinea, sau credeau că nu le aparţine. Făcuseră mult mai mult, dar de­spre asta nu se vorbea, nu pentru că ar fi existat jurăminte teri­bile şi aparate de represiune, ci pentru că zone-ntregi ale in­fluenţei lor asupra stelelor şi mlaştinilor şi graniţelor şi amibelor şi structurii terenurilor agricole şi confuzelor procese din mintea unei femei care adoarme şi fosilelor şi cristalelor râmîneau in­exprimabile ca un arc reflex sau un arc voltaic.

Cum se făcuse noapte, circiuma se umplu de muşterii care vorbeau şi rîdeau tare. Femeile abia dacă erau mai puţine decît bărbaţii, şi beau cot la cot cu ei. Muncitoare rumene, cu cocuri auriu-unsuroase şi umeri graşi, intrau în local cu călcătură de bărbaţi şi se trînteau dizgraţios pe băncile lustruite. Pe schilod păreau să-l cunoască toţi, iar el nu se sfia să-şi strecoare mîna pe sub fusta muierilor ce treceau pe lîngă el, frămîntînd cîte-un interior de pulpă cu vergeturi. Femeia se scutura de el ca de-o gînganie sîcîitoare şi-şi continua drumul spre sonda ei de bere la fel de radioasă şi nesimţitoare. Abia dacă vreo kutvijf din­tre cele mai bătrîne îi arunca, dar şi atunci cu jumătate de gură, cîte-un "Gottverdomme, Cees, porc bătrîn ce eşti!" la care in­firmul răspundea tot în treacăt: "Krijg de tering!" şi rîdea zgîrcindu-şi buza de sus ca să-şi arate colţii galbeni ca de mistreţ, în noaptea aceea dormiseră în odaia lui Maarten, iar a doua zi, cînd nici nu se luminase încă, plecaseră la gară şi luaseră bilete spre Amsterdam. Cînd călătoreşti cu trenul prin Neederlands, eşti mereu tentat să priveşti în sus ca să vezi, la mulţi metri deasupra ta, linia mării. În locul ei, ca un substitut ne­aşteptat, vezi doar norii, acoperind şi lăsînd să strălucească soarele, la fiecare sfert de ceas, pe cînd cîmpia de sub ei, im­pregnată de apă, pare strîmtă şi meschină ca un covor trans­format de un copil în cîmp de bătălie. Mori de vînt, crînguri, orăşele compacte ca de jucărie, un cer de zece ori mai înalt decît linia orizontului. Aproape nici un om, pe nicăieri, doar micile cuburi ale fermelor izolate, minusculele vaci, sătucurile înfă­şurate în ceaţă. Culori? Nimic decît acuarelă: verde cenuşiu şi albastru cenuşiu, spălate de umezeală. Doar cînd ţîşneşte soa­rele canalele de irigaţie strălucesc ca nişte sîrme de aur. Aşezat la geam, pe banchetă (Maarten se munceşte acum cu el, îi des­face curelele care-l ţin fixat pe platformă, îl ridică-n braţe ca pe-un sac de box, îl duce încă şi să se deşerte şi-l va duce zilele urmă­toare chiar şi la muieri, căci Cees n-o avea picioare, dar mem­brul lui e plin de pofte ca al oricărui bărbat, iar prostituatele au preferinţe perverse), Cees îi vorbeşte mai departe tînărului despre secta al cărei agent neînsemnat fusese sortit să fie. La Amsterdam se-ntîmplase ca Ştiutorii să fie aleşi (de cine?) aproa­pe numai dintre oamenii-statuie. Infirmul însuşi era unul dintre ei, şi acum îi putea mărturisi că fusese trimis la Zwolle doar ca să-l găsească pe el şi să-l aducă-n oraşul de pe canale. Iar el, Maarten, avea să fie încă-o verigă într-un lanţ a cărui direcţie şi-al cărui sens infirmul nu-l cunoştea. Tot ce ştia era că tînărul trebuia să contacteze un negru pe nume Cedric. El era impor­tant în poveste. Ar fi zis, chiar, o rotiţă importantă, dacă po­vestea ar fi fost un ceasornic din cele pe care copiii le găsesc, vechi, stricate, puţind a cocleală, prin fundul vreunui sertar şi se-nverşunează asupra lor, le smulg capacul din spate, le for­ţează carcasa şi extrag apoi, din lăcaşurile lor de rubin, titirezele dinţate, balansierele nespus de fine, piesele de alamă de forme nedefinite, prinse-n şurubele aproape invizibile, a căror spiră strunjită pare cel mult o iluzie. Copilul le-nşiră pe luciul mesei, în faţa lui, fără să-nţeleagă cum a putut o minte omenească să inverseze distrugerea. E atît de firesc să desfaci, e atît de stra­niu să construieşti! Căci de cîte ori îmbini două piese, arunci o privire în viitor, prevezi, presimţi, prooroceşti. Un scop înde­părtat apare fantomatic minţii tale, şi tu grăbeşti spre el, văzînd tot mai bine pe măsură ce adaugi piese şi subansambluri, pînă ce obiectul pe care mintea şi mîinile tale l-au migălit devine un ochi deschis spre cele ce vor veni, spre zilele îndepărtate, spre veacul de apoi. Fiecare ceas (şi toate lucrurile sînt, într-un fel, ceasuri) prevede timpul şi, împreună cu el, vremea cînd tim­pul nu va mai fi. Dar copilul, stricînd jucăriile, spărgînd căni şi farfurii, trăgînd faţa de masă cu tot ce se află pe ea, transformă mereu viitoru-n trecut şi-n ireparabil. Iată-l acum, reflectat de lemnul de nuc al mesei, aşezînd cele mai mari rotiţe dinţate exact pe ochii imaginii sale lucind în furnir, arcuşorul peste nas, cadranul cifrat peste gură. Chicoteşte amuzat, întoarce capul spre bucătărie şi strigă: "Mami, vino să mă vezi, sînt Timpul!" Doar că povestea nu e un ceasornic cu milioane de rotiţe şi şurubele. Şi nici măcar mecanismul cu ceas al unei maşini infer­nale. Nu-i nici un mecanism, ci un hibrid divin între mecanic şi mecanism, ca şi cînd ceasornicarul ar face un orologiu în care chiar el ar fi statuia pestriţ colorată ce iese-n ferestruică la băta­ia orelor. Nu, Cedric nu-i o rotiţă, ci firicelul elastic al unui nerv, dacă un ceas de mînă ar avea sistem nervos. Nervul unui ceas moale, al unei meduze pulsînd leneş, nervul ce inervează o aripă ţeapănă de fluture. Iată distanţa, iată diferenţa: dacă lucrurile sînt toate ceasuri, mai complicate sau mai rudimentare, şi, fiind ceasuri, sînt ochi larg deschişi către viitor, în schimb tot ce e viu e un hiper-ochi care, cu toată suprafaţa lui, se vede numai pe sine. Căci vrăbiile nu sînt nici ceasuri şi nici cristale, şi, deşi copiii le pot ucide cu praştia, ei nu le pot face bucăţi şi nu pot aşeza organe însîngerate, haruspiciu dement, peste faţa lor reflectată în masă, inima pe ochiul drept, pipota peste stîngul, şi să strige apoi triumfător: "Mami, priveşte-mă! Eu sînt Zborul!"

Pînă s-ajungă la Cedric, Maarten trebuia iniţiat în lumea şi-n moravurile oamenilor-statuie, despre care tînărul nu auzise încă niciodată. Meseria înflorise în ultima vreme, de cînd cu legile împotriva cerşetoriei şi mai ales de cînd cu inflaţia de după război, cînd sute de actori rămăseseră pe drumuri, căci după marele spectacol al războiului şi-al ocupaţiei bietele per­formanţe de pe scenă păreau doar ridicole simulacre. Arta sta­tuilor nu se-nvăţa, ci se fura, şi nu doar de la maeştri, nici doar de la manechinele din vechi magazine de îmbrăcăminte, de la figurile de ceară ale lui M-me Tussaud ― al cărei muzeu din piaţa Dam, de lîngă palatul regal, adăpostea pe cornişe sute de porumbei graşi şi docili ― sau de la idolii din Kenia sau Burundi ce se vindeau cu sutele în tîrgul din Waterlooplein, ci mai ales de la mantide, călugăriţele canibale de culoarea ierbii, de la pă­ianjenii cît bobul de strugure încremeniţi în plasele lor, de la pisicile la pîndă cărora, ore-n şir, nici un fir de mustaţă nu li se mişca. Asta-nvăţai de la-nceput în ciudata meserie: că ne­mişcarea e agresivă, că tăcerea urlă, că muşchii de piatră aşteap­tă să se destindă fulgerător. Dacă turiştii ar fi ştiut cîtă pîndă, ferocitate, sete de sînge, de sex şi de creier erau pecetluite de ochii goi ai clovnilor şi-ai războinicilor la care căscau gura în după-amiezele însorite din centru, oraşul ar fi rămas deodată pustiu, şi-abia atunci şi-ar fi arătat cu adevărat splendoarea austeră. Căci Amsterdamul era un oraş dublu, tulburător, pe cît de re­zervat şi de melancolic, pe atît de deochiat, ca şi cînd ar fi fost construit de un neam de oameni şi locuit de cu totul altul. În spa­ţiul de aur verde al canalelor semicirculare, înţesate de case fla­mande, fiecare unică în construcţie şi decoraţiuni, fiecare vopsită la fel ca în urmă cu cinci sute de ani, în spaţiul podurilor cu contragreutate şi-al macadamurilor atît de curate, că-ţi venea să-ţi plimbi palma peste gresia lor, în această lume de decor spectral şi ceruri copleşitoare se oploşiseră toţi vicioşii şi toţi bizarii de pe lume. Sprijinite de venerabilele ziduri grena, galbe­ne ca faimosul perete din Delft, azurii sau vernil se-ntindeau tarabe care-ţi vindeau suveniruri şi vechituri, şi-n tîrgurile astea întortocheate îmbulzeala şi transpiraţia atîtor neamuri erau insuportabile. Vagabonzii înţesau podurile, prostituatele şi tra-vestiţii stăpîneau cartierele roşii, vînzătorii de poze obscene le etalau direct pe tarabe, traficanţii de marijuana te trăgeau de mînecă în plin centru. După război, viciul fumatului de "iarbă" se-ntinsese din port pînă-n zonele nobile-ale oraşului, tinzînd să-nlocuiască eterul demodat şi morfina aristocratică.

Aşa se face că Maarten, care-şi făcea deja veacul la circiuma unde se adunau de obicei oamenn-statuie, nu se miră prea tare cînd la masa lui se aşeză într-o seară însăşi Pallas Atena, prea însetată, după slujbă, ca să mai fi trecut pe acasă pentru de-machiat. "Hoi! Alles goed hier?" întrebase zeiţa jucîndu-şi ochii în toate părţile. Era dată pe bot cu o cantitate nerezonabilă de ruj fraise, lucios ca untura. Maarten aflase cîte ceva despre ea, ca şi despre ceilalţi din noua sa lume. Zeiţa se numise o dată Bert, dar îşi schimbase încă din şcoala primară numele în Bertine şi, în loc să ajungă cultivator de lalele ca taică-su, se făcuse el însuşi lalea, cum în argoul de-atunci erau numite curvele masculine. Preferase însă întotdeauna să-şi spună, cu emfază, "artistă", dat fiind că o vreme performase la un cabaret din cartierul roşu un fel de spectacol pentru gusturi speciale, cîntînd şi dansînd, cos­tumat în ţărancă olandeză (pînză scrobită pe cap, fuste lungi şi saboţii obligatorii în picioare), pentru ca-n final să-şi arate fundul ca dansatoarele de can-can. De Sint-Niclaas se costu­ma în Swarte Piet, copilaş negru pe care sfîntul îl avea drept paj nedespărţit. Cînta pe aceeaşi scenă îngustă, împreună cu vene­rabilul episcop, cîntecelul tradiţional în care se povestea cum sfîntul vine din Spânii ca să aducă micuţilor olandezi multe da­ruri şi jucării. Dar dacă n-au fost cuminţi, moşul avea să le aducă doar un băţ vînos şi falnic, pe care se şi grăbea să-l apuce bine în pumn, pe sub odăjdii, să-l scoată la lumină şi să-l arate fioros auditorului. Negrişorul, se vede treaba, fusese obraznic el însuşi, căci venerabilul bătrîn în odăjdii, cu mitră episcopală pe creştet, îl punea în genunchi şi-i administra o pedeapsă exemplară, în aplauzele amatorilor. Bertine intrase însă cu adevărat în elita tulipelor cînd avusese ideea strălucită de a se costuma în zeiţa înţelepciunii, încoifată şi-mplătoşată. Cele cîteva ore de ne­mişcare zilnică erau, ce-i drept, sîcîitoare şi nu aduceau cine ştie ce profit, dar după-amiezele, în aceeaşi ţinută hieratică şi spoit pe faţă cu acelaşi var ― chiar şi părul îi era vopsit în alb şi cădea în bucle de piatră de sub coiful elen ― îşi făcea meseria cea ade­vărată cu un succes nebun, căci nu era puţin lucru să-ţi facă un blow job însăşi Pallas Atena, cu meduza plină de şerpi peste piept. "Het gaat...", răspunse Maarten plictisit, privind prin nu­meroasele şi licăritoarele ochiuri ale ferestrei scurgerea veşni­cilor biciclişti prin seara cafenie. O fată cu pieptul gras şi figu­ră de secretară, ţinînd în faţă o tavă de metal ca pentru a-şi proteja o îndoielnică feciorie, se opri la masa lor: "Wat drink je?", o întrebă pe zeiţă, care, politicoasă şi visătoare, răspunse ca şi cînd î-ar fi cerut un sărut: "Een glaasje jeneever graag." Prin colţurile cîrciumii erau risipiţi de-a valma o Elisabeta a Angliei, un Beethoven foarte cătrănit, o Mică Sirenă cu o coadă de cîrpă plină de praf şi o copie foarte reuşită a cuplului Sherlock Holmes şi Dr. Watson, amîndoi chercheliţi bine. Cocoţat pe un scaun de bar, pălăvrăgea cu barmanul un Cocoşat de la Notre Dame. Bertine îşi primi repede paharul, din care-ncepu să bea femeieşte, cu înghiţituri mici, clipind des din cauza aburului de al­cool ce-i irita ochii. În contrast cu tencuiala albă-a obrazului, ochii verzi erau tiviţi cu o dungă roşie de pieliţă crudă, de parcă ar fi picurat cineva sub pleoapele lor, dintr-un ac de seringă, cîţiva milimetri cubi de sînge. Zeiţa-ncepu să sporovăiască, uitîndu-se galeş în ochii lui Maarten, dar şi urmărind lung cu privirea pe fiecare nou intrat, despre cariera ei de artistă, despre gelozia celorlalte fetiţe de la cabaret, despre cît de scumpă era viaţa în acel nenorocit '58... Despre lumea mereu agitată ― ce paradox! ― a oamenilor-statuie... "Eşti nou aici" (şi mîna cu inele palid-verzui, aşezată protector pe genunchiul tînărului, şi răsu­flarea cu miros de ienupăr a statuii atingîndu-i aproape material faţa), "ai grijă, e o lume rea, toţi sînt nişte perverşi, uite, pînă şi barmanul, dacă vrei să ştii ― dar să nu mai spui la nimeni ― poartă chiloţi negri de damă..." Atena oftă ca o babă care constată că lumea nu mai e cum a fost şi îi profeţeşte sfîrşitul. După încă un păhărel începu să se plîngă de vreme: "Vine toamna, Maarten, dragule, ştii tu ce-nseamnă asta? Ştii ce-i aia să te lingă blestematul ăsta de vînt umed dinspre Ij? Mai ales cînd eşti mereu cu genunchii goi şi curentul te ia pe dedesubt... Ge­nunchii mei, Maarten..." Şi deodată, aplecîndu-se atît de adînc spre tînăr încît şerpii din coafura Gorgonei începură să-i mi­şune pe piept, încercînd să-şi strecoare capetele străvezii, cu limbi şfichiuitoare, printre nasturii cămăşii lui galbene: "Ştii, aveam numai şase ani cînd mama ― o sfîntă! ― mi-a cumpărat o trotinetă. Muream de fericire că aveam şi eu o minune ca aia. Era pe vremea ocupaţiei şi numai de jucării nu le ardea oame­nilor. Aşa c-am ieşit într-o dimineaţă pe strada din faţa casei şi-am umblat pe trotinetă pînă mi-a ieşit sufletul. Strada era puţin în pantă şi pe margini erau salcîmi, care se pierdeau în urma mea, tot mai iute, pe măsură ce coboram. Nici nu-mi mai făceam vînt, ţineam amîndouă picioarele pe platforma de lemn şi ţipam de bucuria vitezei pe care-o prinsesem. Bineînţeles că am intrat pîn-la urmă într-o hîrtoapă şi-am căzut rău, mi-am zgîriat coatele şi genunchii şi mi-am făcut hainele praf (purtam încă nesuferitele ţoale de băieţoi). Trotineta nu avusese însă nimic, şi asta făcea ca rănile şi vînătăile să mă doară mai puţin. Maarten, îţi jur pe Dumnezeu: m-am dus să mă spăl la o cişmea, fiindcă unul dintre genunchi îmi era plin de sînge. Cînd sîn-gele s-a dus, mi-am privit rotula şi am văzut ceva lucind în ea. Mi-am înfrînt suferinţa şi senzaţia de vomă, mi-am făcut curaj şi am tras puţin de pieliţele julite. Maarten, rotula mea era de cristal! Scînteia-n soare ca dopul de sticlă de la carafa de-acasă! Apoi rana s-a acoperit de-o crustă vişinie, crusta s-a dus şi ea curînd şi-a rămas în urma ei o pată roz de piele nouă. Dar am fost de-atunci sigură că fiecare os al meu e de cristal..." Şi, după cîteva clipe de tăcere: "Ai auzit de Joop Spintecătorul?" Bine­înţeles, Maarten auzise. În doi ani vreo douăzeci de femei. Nu­mai prostituate. Erau găsite tăiate-n bucăţi, risipite, plutind pe apa canalelor. Niciodată nu putuseră reconstitui un cadavru în­treg. Poliţia răscolise în cîteva rînduri oraşul, mai ales cartierul roşu, adunînd un milion de indicii şi nici unul. "Ei, se spune că Joop le vrea, de fapt, oasele. Anumite oase... Că face ceva cu ele, că are un fel de fetiş al lor... Brrrr! Uneori regret că nu sînt bărbat..."

Maarten se trase-napoi, scîrbit de creatura tot mai beată ce i se vîra în suflet. Se-ntunecase bine şi veneau stropi de ploaie, aşa că vru să se ridice de la masă şi să plece, după ce plăti pen­tru el şi pentru Bertine. Dar Pallas Atena îl opri cu o mînă incredibil de puternică aşezată pe umăr. Acum nu se mai scălîmba şi nu-şi mai piţigăia vocea: "îl găseşti pe Cedric pe Jonathanstraat 116, în Bijlmer. Te va recunoaşte după ce e aici." Ochii statuii erau acum gravi şi străvezii ca un lac din adîncul unei păduri tăcute. Din cutia ce-i servise drept postament scoa­se o valijoară de fildeş gălbui, pe care i-o întinse tânărului. "Iar în privinţa artei noastre", continuă, reintrînd fulgerător în pielea personajului său, "dă-mi voie, drăguţule, să-ţi dau un sfat: toc­mai l-au îngropat pe Nero (ştii, supradoză, cîh!), şi Nero cîştiga binişor. Ţoalele şi lira lui s-au întors la comunitate. Ia să te văd din profil! Per Baco, amice, ai fi un Nero al naibii de şic!" Cocota masculină îl ciupi uşor de guşă în semn de rămas bun şi ieşi ea prima, sucind din şolduri, cu şerpii Gorgonei sîsîind surescitaţi pe platoşa de pe piept. Înainte de-a se-nvîrti totul cu el şi de-a aluneca într-o întunecime acidă, din care n-avea să se trezească decît a doua zi, Maarten apucă să vadă, în amur­gul roşu ca sîngele şi orbitor ca lumina epilepsiei de dincolo de fereastra cîrciumii, cum un cîine negru se apropie, levitînd parcă deasupra asfaltului, de silueta spectrală a zeiţei şi-i atinge afec­tuos cutele mantiei. "Hai, Frits!", citi într-o ultimă clipă de luciditate pe buzele statuii, ce se dizolva într-un aer de ruj topit.

O luară pe jos spre cartierul roşu, al cărui tumult se făcea auzit deja undeva către est, unde şi cerul părea mai aprins deasupra acoperişurilor ţuguiate, de parcă o explozie sau un incendiu şi-ar fi răsucit limbile către cer. Pe plafonul jos de nori se rotea spectrul ceţos al unui proiector. Singurătatea străzilor era acum desăvîrşită, în lumina palidă a felinarelor frunzele păreau mii de fluturi livizi, atîrnînd nemişcaţi pe ra­muri. Traversară Herengrachtul şi Kaisersgrachtul. Treceau peste poduri pe care cîte-o femeie solitară aştepta, sprijinită cu coatele de balustrada de metal, intrau în bezna aproape desă­vîrşită şi reieşeau în lumină, aceeaşi lumină de felinar care dis­trugea culorile de parc-ar fi supt din lucruri calitatea existenţei înseşi, reconstruindu-le în alt plan, al imaginaţiei şi al fricii. Căci, atinse de sferele de lumină difuză, străbătute rapid de insecte zburătoare, marile canale îşi aprindeau apa neagră, ge­latinoasă, acest lichid vital al Amsterdamului, plasma lui de fiinţă din alte galaxii, cu o anatomie complicată şi de neînţe­les. Casele-nguste, cu trei sau patru etaje, păreau şi ele acum celulele strîns lipite ale unui organism dintr-o lume fără culoare, textură, vibraţii, dar cu o luxurianţă emotivă copleşitoare. Căci, aşa cum din spectrul electromagnetic întins pe kilometri întregi ochii noştri nu percep decît un centimetru, cel pe care se-nghe-suie culorile îngăduite minţii, tot atît percepem din spectrul durerii şi-al bucuriei, al groazei şi al tandreţii, al fericirii şi-ai disperării. Şi tot prin aceeaşi fantă cu pleoape groase, bătîno speriat, vedem cu ochiul minţii priveliştile strălucitoare ale gîndirii. Ce-nseamnă ultragîndire sau infragîndire, ultradurere sau infradurere ― asta doar ne putem închipui, printr-o infimă geană de penumbră (clarobscurul şi visătoria imaginarului nostru), înainte de-a trece în ardere şi în noapte. Acolo, în penumbra aceea, la limita limitei limitei nopţii, în zona încă vibrîndă de după ce s-a spus totul, tot ce putem suporta să auzim, se umflă trista, ilizibila mea carte, melc ce-şi secretă cochilia clipă de clipă şi fluture ce şi-ar lipi bucuros aripile de becul incandescent caruia-i dă roată şi-n miezul căruia, de wolfram topit, s-ar mis­tui cu un ţipăt de fericire finală.

Maarten şi Cedric cunoscuseră, în după-amiezele ultimelor săptămîni, pe rînd sau împreună, lumina finală în patul răcoros al Liesbethei, ce se-mpărţise cu simplitate, chiar din ziua întîlnirii lor, după ce tînărul le povestise aventura sa printre ghe­ţurile din nord, între cei doi bărbaţi care-i doreau floarea exo­tică dintre pulpe. Se culcase-ntre ei, la lumina puzderiei de lumînări micuţe risipite peste tot în dormitor, şi se lăsase mîngîiată pe toată carnea ei grăsuţă, cu pielea subţire şi umedă la subţiori, elastică şi densă la ceafă, sub ultimii zulufi, de palmele la fel de albe şi roze ale celor doi, oricît de diferită le-ar fi fost pielea, apoi se lăsase pătrunsă de sexele ce-şi arătau în inimioa­rele din vîrf identitatea carnală. Liesbeth era atît de frumoasă între picioare! Şi-acum, pe cînd se-ndreptau, cu inima chinui­tă de îndoială, către minune şi revelaţie ― chiar dacă o minune monstruoasă, ca orice minune, şi-o revelaţie a răului şi-a dis­trugerii ―, Maarten, care pînă la Liesbeth nu cunoscuse decît configuraţii mai curînd banale: pliul înţesat de păr roşu, ce­nuşiu, negru sau strălucitor ca firele de zmoală dintre coapse­le unor Corrie, Petra, Gertie, Ans sau Joke (vulve interşanjabile, anonime ca paharele ieftine de băut apă, totuşi decente în modestia lor pe lîngă organul profesional al tîrfelor la care mai mergea uneori, şi a cărui roşeaţă lucioasă, ca de anthurium, îl mirase întotdeauna), îşi amintea cupa de aur a Liesbethei, Graalul ei cu buze-ncreţite, cafeniu-roşcate şi-nnegrite pe marginile rugoase ca piciorul melcului. Niciodată nu mai simţise, în clipa ţişnirii, că izvorăşte el însuşi, că se scurge tot, cu viaţa, mădu­va şi creierul lui, cu toate lichidele corpului lui, cu toate aminti­rile şi toate proiectele lui, pînă la umplerea cupei mistice, pînă cînd ea lua forma lui, plină peste buză de rouă şi har şi revărsîndu-se ca un izvor de apă vie. Maarten nu se-ndrăgostise nicio­dată de o femeie, iar Liesbeth, cu veşnicul ei dereticat şi veşnica supă de mazăre cu cîrnăciori, nu era femeia după care să-ţi pierzi minţile, n-o făcuse nici Cedric şi n-avea s-o facă poate nimeni, dar uterul ei era cu totul şi cu totul de aur şi lumina stins prin pîntecele grăsuţ ca al unui copil. Să o priveşti în ochii albaştri şi languroşi, să-i vezi faţa uşor asudată, buza de sus dezvelindu-i dinţii într-o aşteptare plină de fericire a orgasmului, şi-apoi să te arunci împreună cu ea de la-nălţimea aceea ameţitoare, în josul cascadei, fără să strîngeţi ochii oricît de mare-ar fi lumi­na acelei nebunii, şi să rămîi aşa, privire-n privire, chiar şi după ce totul s-a terminat şi-aţi rămas ca două scoici goale aruncate la ţărm ― pentru Maarten era tot un fel de dragoste, mai tan­dră şi mai firească decît mult cîntata nevroză. Cînd Liesbeth nu era-n preajmă, nu-i simţea niciodată lipsa şi n-o visa nopţile, chiar dacă dormea lîngă şoldurile ei late de olandeză. Nu o iubea decît în pat, dar atunci o iubea deplin şi cu totală inocenţă, fără gelozie cînd o vedea dăruindu-i acelaşi potir, cu acelaşi sacrament, şi lui Cedric, şi fără teama de a o pierde vreodată. Curînd, oraşul spectral, cu mereu diferitele frontoane pro-filate-n zig-zag pe cer, cu aceleaşi nesfîrşite canale curbe, înţe­sate de case plutitoare, lăsă locul altui oraş. Se-ntîmplă brusc, ieşind de pe Nieuwe Spiegel Straat şi dînd colţul pe străduţa ce mărginea Prinsengrachtul, deşi vuietul şi lumina întinsă pe cer crescuseră de-a lungul drumului celor doi. Acum, însă, ele explodară deodată, de zece ori mai intense şi, oricît de obişnuiţi ar fi fost cu zona roşie a oraşului, cei doi tresăriră ca şi cînd ar fi nimerit acolo din întîmplare. Unde rămăsese melancolia ro­mantică, nordică şi austeră a oraşului? Unde podurile de pia­tră arcuite peste apele negre? Unde singurătatea şi tăcerea ca­selor reflectate identic în canale, simetrice ca planşele testului Rorschach, la fel de enigmatice? Pe Cedric îl străfulgera deo­dată amintirea Oborului, a Moşilor, a lanţurilor în care se dă­duse cu Vasilica şi Marioara, a gheretei de tir unde trăsese-n mireasă, în vînător şi-n tăietorii de lemne. Dar aici, în cartierul roşu, animaţia populară era mai ameninţătoare şi mai sumbră. Strada, luminată violent, roia de lume. Bărbaţi singuri sau în grupuri, cei mai mulţi cu cîte-o sticlă de bere-n mînă, se scurgeau în sus şi-n jos, vorbind tare şi rîzînd, sau doar privind cu aviditate-n vitrine. Chiar la colţul străzii se afla un magazin ce stră­juia intrarea-n acele locuri stranii. Vitrina era peste zi acoperi­tă de o cortină de catifea roşie, dar seara strălucea, tivită de zeci de beculeţe, ca un acvariu cu sumbri peşti abisali, revelînd două corpuri umane îmbrăcate-dezbrăcate în fîşii de piele neagră, cu cîte-o ţintă de fier la încrucişările lor. Un bărbat şi o femeie, în picioare, ea cu capul pe umărul lui şi cu o mare perucă albastră-ultramarin, cu sutienul de piele redus la un ham ce-i ridi­ca ţîţele goale, cu un slip ca o botniţă lăsînd să iasă printre fîşiile lui cîţiva cîrlionţi pubieni, el viguros, măsliniu, cu un slip mi­nuscul trecîndu-şi aţişoara printre fesele tari, scobite. Feţele le erau inexpresive, pleoapele cu gene artificiale nu clipeau, şi totuşi amîndoi erau vii, cum se-mbrăţişau în spaţiul acela înţe­sat cu obiecte obscene: dildouri şi capete de femei cu guri căsca­te ca ale peştilor, şi cravaşe şi lanţuri şi zgărzi şi lenjerie roşie aprinsă şi nelipsita femeie gonflabilă, şi vulve cu pompiţă, ca ale broaştelor de cauciuc cu care Maarten se jucase cînd era mic... Femeia-manechin îşi sprijinea picioru-ndoit, în ciorap negru cu jartieră, pe şoldul gol al bărbatului. Pulpa, chiar dea­supra jartierei, avea două urme vînăt-gălbui de degete. Foarte, foarte atent şi îndelungat trebuia să priveşti ca să percepi uşoara pulsaţie a arterelor sub pielea lor mată, singurul semn de viaţă în acea tristă încremenire.

     Urmau celelalte acvarii, înşirate de-a lungul cheiului şi pe străzile care sfîrşeau perpendicular pe canal. Mereu aceleaşi becuri roşii, mereu aceeaşi fereastră de la etaj acoperită de-un transperant, de asemenea roşu, mereu aceleaşi faimoase vitrine la parter. Plictisiţi, cei doi abia dacă mai priveau trupurile pline sau subţiri, înalte sau scunde, albe sau negre, sutele de reluări ale aceluiaşi model, pulpele reflectînd purpuriul becurilor, feţele reduse la pete albe cu găuri de ambră în ele, sutienele rotun­jite peste protuberante mereu aceleaşi, chiloţii de dantelă peste aceleaşi pubisuri rase, aceleaşi palme sprijinite de ferestre, acelaşi şold scos în afară, aceeaşi aşteptare nu a ceva, ci a nimic, aşa cum bătrâni aşteaptă să le treacă viaţa şi aşa cum aşteaptă în cubul lor cu apă fiinţele prea rudimentare ca să aibă viitor, plante şi melci, indiferente la degetul care, dintr-o meta-realitate, le bate uneori cu unghia în geam. Doar că în marele muzeu de naturale al cartierului roşu puteai intra în sofisticatele acvarii şi aveai dreptul, în schimbul a treizeci de guldeni, să regresezi pînă la stadiul de piranha sau de murenă vărgată şi să performezi sfâşietorul act reflex din miezul minţii tale, în zvîrcoliri şi-ncolăciri groteşti, pentru ca apoi să laşi animalul plin şi elas­tic să zacă, umflat de lapţii tăi sidefii, pe fundul oceanului. Iar tu, eliberat de lest şi arsură, te ridici din nou către suprafaţă, părăseşti acvariul, ieşi în stradă şi-ncerci să scapi (nu vei reuşi decît dimineaţa) de tristeţea post-coitum, tristeţe de cîine vaga­bond, de bărbat singur, damf al unei ceţoase singurătăţi.

Din cînd în cînd cîte-o femeie căruntă, ce-avea desigur ne­poţi prin cine ştie ce orăşel de provincie, îşi arăta şi ea burta ţuguiată şi pulpele descărnate într-o vitrină, sigură că atrage mai multe priviri ― din perversiune sau simplă milă ― decît fetele sculpturale, prea multe ca să mai poţi alege, aşa cum te surprinzi cîteodată, după ce-ai văzut pogoane de pînză pictată într-un mare muzeu cu pictură barocă (vietnameze cu părul ţeapă şi ca sculptat în lemn, negrese cu fundul proeminent, rusoaice cu buzele unsuroase şi aproape fără pubis, nordice cu pieptul larg ca de bărbat, irlandeze cu ochi capii între pleoape cu conjunc­tivită, indience elefantine umplînd întreaga fereastră, togoleze cu inel de alamă în buza de jos), că-ţi odihneşti privirile pe panoul dreptunghiular şi alb ce adăposteşte hidrantul. Presăraţi printre sutele de femele vedeai ― mai curînd, descopereai ― şi cîte-un mascul, fardat şi rujat, cu perucă luxuriantă, cu piep­tul prins într-un mic şi cochet sutien cu cupe false, inocent şi discret ca un fluture ce imită viespea.

Femei în lenjerie de dantelă roşie se agitau şi pe stradă, în dreptul localurilor cu program erotic, îţi vorbeau insistent, îţi zîmbeau, te luau de mînă şi te tîrau înăuntru, de unde venea o muzică obosită de jazz. Cedric cîntase într-unui dintre caba­retele de pe chei şi o salută pe iapa-n ciorapi de dantelă care vîna clienţi în dreptul lui. Trecură de cîteva intersecţii. În perspec­tivă, toate străduţele ce coborau spre canal erau la fel de-ncărcate de vitrine cu prostituate şi străbătute de acelaşi flux de băr­baţi şovăitori. Spre capătul dinspre Amstel ferestrele erau mai rare şi adăposteau fie monştri femeii, fie nou-venite ce aşteptau eliberarea vreunui vad mai bun. Negrul se opri pe neaştep­tate în faţa unei vitrine în care o fată ştearsă şi cu trăsături cuminţi tresări şi-ncepu să mişte nervos din şolduri. Clienţii erau păsări rare la marginea aceea de infern. Din fereastra ei, Coca vedea puţine lucruri şi o interesau şi mai puţine. Ajunsese, de fapt, să nu mai vadă strada întunecată, nici, în vitrina de-alături, pe Gagan, indianca cu care se-mprietenise şi cu care mai bea, în zori, cîte-o cafea, nici propria ei reflectare-n geam, sutienul şi chiloţii fosforescenţi şi carnea ei erodată de lumi­na roşie, apărînd doar fantomatic: buze negre, găuri adînci şi catifelate în locul ochilor, o scobitură înghiocată în mijlocul pîntecului. Asemenea prădătoarelor sensibile doar la mişcare, ochii ei dădeau realitate numai animalului masculin, prada leneşă, în fulgarin şi pălărie, la vederea căreia corpul fetei, inert pîn-atunci, se-nsufleţea, buzele chemau, pieptul se lipea de sti­clă, palmele cu degete desfăcute băteau în geam cu disperarea unei prizoniere. În acelaşi timp, ca o soră geamănă, se deştepta la viaţă şi Gagan, în acvariul de-alături. Clientul privea înde­lung, ezita şi uneori, rar, intra pe uşa de lîngă vitrină. Urma tîrguiala, urma apoi, în cazul că se-nvoiau, munca, rutina de zi cu zi. Coca ştia însă, în seara aceea, că negrul şi tovarăşul lui nu veniseră să cumpere cea mai veche marfă din lume. Căci Ce­dric, imediat cum recunoscu fata (un dildo oriental, de fildeş, cu minerul împodobit cu o întortocheată obscenitate, zăcea în vitrină la picioarele ei, după cum fusese convenit), dădu şi el semnalul de recunoaştere: prinzîndu-şi poalele hainei în mîini, începu să danseze ca un nebun, cu piruete şi paşi ţanţoşi pe vîrful degetelor şi bătînd un step îndrăcit, azvîrlindu-şi braţele, ce-i ieşeau acum pînă la coate din mîneci, în toate direcţiile. Cîteva mişcări ar fi fost de ajuns ca fata să-l recunoască, dar Cedric nu se mai putea opri. Cu obrajii umflaţi, făcea din gură ca saxofonul, ca washboardul şi ca maracasele, se dezarticula cu totul, făcea roata şi podul, imita mersul lui Baloo şi-al po­porului de maimuţe şi, în cele din urmă, prinse a face o piruetă atît de rapid, încît imaginea cefei lui cărunte se suprapuse peste cea a feţei negre şi lucioase. Cedric era acum o încîlceală de tuşe transparente, cu puncte mai dense şi zone mai sticloase, un nor de probabilităţi, un Bacon tragic şi semi-absent. Fata şi Maarten îl priveau uluiţi, şi îl priviră minute-n şir, pînă Cednc se opri brusc, într-o postură triumfătoare, pe un genunchi şi cu mîinile întinse oblic, cu degetele răşchirate, cerşind aplauze care nu veniră. Sub sacoul subţire cămaşa-i era acum udă leoarcă. Coca dispăru din vitrină şi, după o clipă, ieşi-n stradă înfăşurată-ntr-un kimono verzui. Bărbaţii îi arătară un respect ciudat, neobişnuit, grotesc aproape pe acel chei singuratic, de parcă prostituata ar fi fost preoteasa cine ştie cărui cult străin. Coborîră-mpreună spre apele negre, trecură un pod, se-nfundară, sub stele, într-o reţea de străduţe semănînd cu labirinturile din labo­ratoarele de fiziologie, unde e testată memoria cobailor. Aici nu mai erau vitrine: te aflai încă o dată în vechiul şi austerul, înfricoşător de tăcutul burg. O mare cupolă de aramă, slab luminată, se ridica spre nord peste acoperişuri. Maarten era neliniştit. Chiar dacă străzile nu erau prea luminate, ele ar fi tre­buit să fie altfel. Ceva nu era-n regulă cu faţadele caselor, căci de obicei clădirile nu se construiesc din ceaţă lăptoasă şi pînză de păianjen. Razele ascuţite ale lunii pătrundeau prin tencuiala lor. Vedeai, prin ziduri, zone mai întunecate: mobilele masive; vedeai umbre mişcîndu-se: cei dinăuntru. Era ca şi cum ai fi privit prin carnea hialină a unui crustaceu. Ferestrele şi porţile păreau desenate de curînd, neuscate încă, pe faţadele palide. Şi aşa şi erau. Tînărul îşi înăbuşi vertijul şi frica şi atinse cu dege­tul scîndura cafenie a unei uşi. Nu era nici o scîndură. Culoarea se-ntindea pe mătasea inefabilă a peretelui. Nu era nici o uşă. Casele însele erau zugrăvite pe-un zid pufos, şi acum îşi di­zolvau culorile şi contururile una-n alta. Totul ajunsese curînd indistinct, cenuşiu-palid, ca plastilina pe care-o frămînţi înde­lung. Doar stelele, deasupra, ardeau din răsputeri, sugînd parcă din ziduri şi ultimii stropi de culoare. Erau stele frez, acaju, fistichii şi coralii, erau stele ultramarin, magenta, şofranii şi nărămzii, stele ca vişina putredă, ca interiorul ghiocului, ca turcoaza. O singură casă, în toată jalnica butaforie a nopţii, era credibilă şi solidă ca o stîncă în mijlocul apelor, părînd unul dintre acele obiecte reale (un afet de tun, un manechin în uni­formă de husar, un arbore uscat) care-naintează spre tine în vechile diorame cu bătălii celebre, pe cînd restul luptei, încîlceala de cai, braţe cu săbii ridicate, orizonturi în flăcări e pictat pe o pînză desfăşurată în semicerc. Cei trei aproape că fură absorbiţi de bucata aceea de realitate: o casă şuie, neverosimil de îngustă, terminată într-un fronton cu curbe îndrăzneţe. În centrul frontonului, la patru caturi înălţime, lucea gălbui o fe­reastră rotundă, singura luminată. Părea o a doua lună pe cerul care-nflorise nebunesc deasupra Amsterdamului. Poarta era stacojie precum coaja uscată de pe o rană. Coca sună şi, după un timp, se auziră paşi coborînd o scară de lemn. O bătrînă cu bonetă de pînză albă, apretată, îi privi suspicios, dar în cele din urmă, ca o consimţire tacită, se-ntoarse şi-ncepu să urce din nou scara. Cei trei urcară-n urma ei prin cilindrul albastru-vînăt, foarte înalt, al casei scării, în golul căruia treptele se ră­suceau ca un burghiu. Pe mici paliere se aflau cîte două uşi cu plăcuţe de alamă şi vizoare coclite, fără lentilă. Ajunşi sus, avură deasupra lor doar chepengul pătrat al unui pod, iar înainte o singură uşă, neagră ca unsă cu păcură. În spatele uşii vuia adine, îngheţîndu-ţi sîngele-n vine, un abis, o cascadă de ape negre, un tigru de zece ori cît tigrii, un păianjen păros umplînd întrea­ga odaie, trimiţîndu-şi prin pereţi mîrîitul surd şi răguşit. Uşa vibra atît de puternic, încît, atingînd-o, Maarten îşi trase de­getele înapoi ca de pe-o plită încinsă. Ar fi vrut (cît ar fi vrut! dar toţi sîntem în mîinile Domnului) s-o ia la fugă în jos pe scări, zbierînd ca un opărit de viu, să fugă pînă cînd carnea trupului i-ar fi rămas în urmă ca o haină veche, şi chiar şi aşa, făptură de duh şi lumină, să fugă mai departe pînă la dispariţia ideii de fugă. Dar Maarten nu putea fugi. De multe ori, de-a lungul vieţii noastre, avem cu toţii un sentiment ciudat: că sîntem măşti prin ochii goi ai cărora priveşte cineva, că sîntem doar mijlocitori pentru o gîndire cu mult mai înaltă, care ne locuieşte pentru o vreme aşa cum un filozof priveşte prin ferestrele chiliei sale. Că prin noi se vede, că sîntem instrumente optice, lentile din cele montate-n brelocuri, prin care vezi o bazilică sau o fe­meie goală. Maarten se simţea şi el un astfel de punct de vedere. Dacă el ar fi-nchis ochii, dac-ar fi luat-o la fugă (fapt de necon­ceput, pentru că globii ochilor noştri nu decid să dispară cînd abjectul, abominabilul, inomabilul li se arată încifrat în linii şi suprafeţe; ei nici nu percep imaginea astfel, ci o transmit doar ochiului mai mare din spatele lor, care-o transmite şi el, nu ca imagine, ci ca tragedie, Ochiului atoatevăzător, singurul în stare să pătrundă prin lacrimi şi sînge; astfel, trei creiere ca trei ochi înglobaţi unu-n altul, fiecare simbol pentru cel dinainte, se-n-ghioacă pentru ca să se vadă), tu, izolat şi pierdut cititor al aces­tei cărţi, implicat şi voluntar devorator al acestor rînduri, n-ai mai putea avea acum viziunea lui Victor, geamănul negru, pă­ianjenul ce pîndeşte molia albă, catifelată, lipsită de apărare din miezul miezului acestei poveşti. Aşează-ţi deci pe faţă, ca un sondor, masca lui Maarten, priveşte prin ochii lui întunecaţi de umbra adîncă a nopţii amsterdameze şi deschide uşa cuptorului în care, cu nemaipomenită furie, cu zgomot ca de oşti şi de ape mari, arde o flacără neagră, mistuitoare.

Bătrîna deschise uşa. Intrară cu toţii, înfioraţi, într-o odaie de mansardă, veche şi melancolică, luminată doar de o lumî-nare. Fereastra rotundă era mai mare decît ai fi crezut văzînd-o de-afară. Imediat le căzură ochii pe copil. Stătea în picioare, într-un pătuţ din cele cu gratii de lemn, aşezat lîngă peretele din stînga. Avea o coroană de cîrlionţi aurii, ochi negri, adînciţi de penumbră, obrăjori pufoşi, pe care lumina luminării tre­mura uşor, făcîndu-i atît de străvezii, încît puteai avea o clipă impresia că vezi, întunecate, prin pielea feţei, oasele maxilarelor, vomerul ascuţit, orbitele mai largi şi mai enigmatice decît ale adulţilor. Degetele, roşietice, strîngînd balustrada pătuţului, erau şi ele străvezii, aşa încît unghiile luminau roz de parc-ar fi avut o sursă de lumină interioară. Deşi-l vedea aproape-n fie­care zi, Coca avea mereu o clipă de derută cînd băieţelul îi intra brusc în privire: era identic cu Mircişor, identic pînă la felu-n care făcea gropiţă-n obrazul stîng, pînă la mirosul pe care-l răspîndea în odaie, nu mirosul acru al copiilor de mahala, ci unul de vanilie şi de mango. Lopătînd din cele două mari aripi multicolore prinse de coastele ei, Bucureştiul şi Amsterdamul, fata făcuse voia celor cu mult mai înalţi şi mai întortocheaţi decît ea. Tînăra familie de muncitori de pe Silistra se aflase chiar de la-nceput în miezul unei cabale zumzăitoare. Iar începutul putea fi-mpins oricît înapoi, pînă la Tadeusz Czartarowski, nobilul polon cu harul picturii de acum două secole care privea, din cînd în cînd, prin ochii negri ai unui bănăţean stîngaci, sau pînă la Vasile Badislav, căpitanul de pompieri, amîndoi urmăriţi îndeaproape de mesageri roind în jurul lor ca nişte insecte ţie nite, împingîndu-i pe căi niciodată visate, inventînd şi supn-mînd fiinţe în jurul lor, dărîmînd zidul dintre halucinaţie şi real ― inversînd atît de des polaritatea lor! ― şi inventînd atîtea alte lumi psihice, virtuale, fractalice, că realitatea nu mai era decît una dintre ele, nu cea mai reuşită şi nici cea mai credibilă. Ves­titorii ce coborau din ceruri cu capul în jos, cu aripile des­făşurate, ca-n vechile tablouri, se-nmulţeau exponenţial pe măsură ce povestea înainta, încît pînă la urmă acopereau totul cu o ceaţă de pene sidefii, făcînd ca tînăra familie să pară a locui în interiorul unui porumbel de lumină, sau al unei mari perle cu magică lucire cenuşie. Povestea însăşi devenea Vestitorul, poate că ea însăşi avea să se-ndrepte, lopătînd viguros din aripi de dantelă, către cine ştie ce scenă de gen, cu o tînăra fată cosind pe un mic gherghef într-un interior curat şi sărac, avea să înain­teze spre ea, întinzîndu-i o tijă verde cu cîteva cupe de crin Şi strigîndu-i să se bucure, ea, fericita între femei. Cineva ― toţi? toţi erau ştiutori? chiar bătrîna aceea ce bodogănea în flamanda ei din sud? Şi toate tîrfele din vitrine? era Gagan o ştiutoare? ― ştiuse (provocase? proorocise? construise un model al lum" şi-i dăduse drumul să se deruleze în ţeasta sa mai vastă ca lumea, amuzîndu-se cum o omidă strivită de laba unui brahiosaur pro­voca, după scurgerea erelor, căderea unui papă în erezie şi cum fîlfîirea unei aripi de fluture în Antile provoca un uragan în Malaezia? Era demonul lui Maxwell, înregistrînd şi numerotînd şi urmărind fiecare subparticulă din întregul univers, definindu-i viteza şi traiectoria, astfel încît s-o poată regăsi în fiecare secţiune temporală, aşa cum romancierii calculează cro­nologiile, aflînd vîrsta fiecăruia dintre sutele de personaje în fiecare scenă a cărţii?) că Maria avea să nască gemeni, şi-nţelesese că gemenii trebuiau despărţiţi, fiindcă altfel Mircea s-ar fi privit la nesfîrşit ochi în ochi cu Victor, într-un circuit fericit şi suficient sieşi, în loc ca, înnebunit că nu-şi mai poate vedea chipu-n oglindă după ce-i zîmbise pîn-atunci, timp de un an, zi de zi, să construiască o orbitoare oglindă de hîrtie, acoperi­tă cu textul, textura, ţesătura unui scris mărunt, atît de dens încît mintea să poată primi, filtrată prin el, lumina care altfel ar sparge ca pe-un vas cu pereţii subţiri ochiul şi ţeasta celui ce l-ar parcurge. Dar, dacă Mircea avea să scrie cartea, dacă fiecare quark din imperiul galactic al corpului său şi fiecare foton ce-i atingea pielea ― şi pielea specială a retinei ― împingîndu-l, îmbrîncindu-l infinitesimal într-o parte sau alta, dăruindu-i un im­puls sau o informaţie, determina, la capătul unei înlănţuiri nesfîrşite de cauze şi efecte, scrierea, peste ani, a unei anumite litere din mijlocul unui anumit cuvînt (un duet de murdărie întortocheată pe împletitura candidă de fibre a hîrtiei), Victor, în schimb, nu putea fi decît fiara distrugătoare, agentul haosului şi-al disperării, creatorul spaţiului de neimaginat din jurul cărţii, al vidului negru de dincolo de coperţi. Cel-uns-cu-mir, Cel-aducător-de-pace avea să se-nalţe pe măsură ce contragreutatea lui nevăzută, plumbul străveziu şi urît mirositor (lumină-întuneric, bine-rău, electron-pozitron, Hton-Antihton, Crist-Anticrist, omul şi hipogeul său, cel ce umblă sub faţa pămîntului, cu capul în jos, călcînd pe tălpile fiecăruia dintre noi) avea să se scufunde în tenebre pe care mintea nu le poate suporta şi limba nu le poate desene. Cel-ce-ucide, Cel-ce-îşi-caută-victima se ivise dm acelaşi ovul şi aceeaşi spermie, în aceeaşi clipă cu cel dintîi, din apă şi duh, şi era identic cu el în carne. Dar ovulul, marea plane­tă ce coborîse, împinsă de cili, de-a lungul trompei, a trompetei de înger apocaliptic, era de la-nceput bipolar, şi multidimen­sionalul destin a fost de la-nceput părtinitor. Un infim plus de şansă la polul animal, o insesizabilă floare de vid la cel vege­tativ. O boare de căldură faţă de care căldura unei răsuflări de copil ar fi o explozie termonucleară luminase uşor ovulu-ntr-o parte; un strop de umbră răcoroasă se întinsese, ca umbra Pă­mîntului pe lună, în cealaltă. Şi cînd ovulul ajunsese în ultimul pătrar, înconjurat de trena de vînt şi de slavă a cosmosului, deja cei doi existau, identici şi adverşi, îmbrăţişaţi şi duşmani, căci Maria născuse doi feţi cu părul de aur şi stătea acum pe tron, în grădina de trandafiri, cu un arhanghel în dreapta şi unul în stînga, ţinîndu-şi în poală cei doi copii, amîndoi cu ochi mari şi gravi, amîndoi binecuvîntînd, dar unul pe braţul drept, ce­lălalt pe stîngul, unul cu un briliant între sprîncene, altul cu un grăunte de sulf, unul în dreptul inimii mamei, celălalt în drep­tul organului nevăzut, al inimii de gheaţă pe care toţi o avem în dreapta ca mărturie a virtualităţii noastre. Căci dacă avem doi plămîni şi doi rinichi şi două emisfere şi două gonade, avem şi două inimi, din care una e rămasă, uitată, într-o altă dimen­siune. Din sînul drept al Mariei supsese Victor un lapte-ngheţat de la sloiul de sub coastele ei. Din irealitatea lui se-mpărtăşise, şi trebuise să rămînă în ireal. Făcîndu-se instrumentul unei voinţe care îi construise fiecare celulă a corpului şi care-i con­trola fiecare impuls electric transmis de-a lungul măduvii ei spinale, Coca-l răpise, în toamna lui '57, pe Victor din curtea lui Ma'am Catana şi suportase cu stoicism tragedia care urmase. Niciodată nu se mai dăduse de urma copilului, iar Costel şi Maria, înnebuniţi de disperare, n-avuseseră altceva de făcut, ca să poată supravieţui, decît să inventeze o poveste şi să şi-o-nfigă-n minte pentru totdeauna: cei doi copilaşi, aveau să susţină mereu de-atunci, se-mbolnăviseră deodată de dublă pneumonie şi fuseseră duşi la spital. O idioată de soră medicală îl aşezase pe Victoraş, în salon, sub un geam deschis, şi copilului i se agra­vase boala şi murise. Avea şi-un cenotaf într-un cimitir de la marginea Bucureştiului, unde cei doi se duseseră o vreme, convingîndu-se unul pe celălalt că acolo, în micul mormînt presărat cu flori, se afla trupuşorul pe care-l iubiseră atît, şi-n cele din urmă uitaseră şi de cimitir, şi de copil, bucurîndu-se de cel care le mai rămăsese. O îndoială firească avea să facă să tresară, în anii următori, inima Manei, şi zvîcnetul înfricoşat avea să se propage tot mai mult, ca o undă tot mai amplă, în cuprinsul acestei lumi imposibile: dacă, cumva, cel dispărut fusese Mir­cea? Dacă, uzurpator drăgălaş, era de fapt Victor cel care se aşeza pe prag lîngă Catana bătrînul şi-l întreba mereu acelaşi lucru: "Moşule, bătrîn mai eşti,/ Da' cu baba cum trăieşti?", la care bătrînul cu chipul bunului Dumnezeu răspundea şi el mereu la fel: "Ca cîinele cu pisica"? Dar, pentru Maria, acest fior, care pentru Ştiutori era o sfîşiere ca de tragere pe roată şi de supliciu al ţepei, nu mai însemna mare lucru. Victor sau Mircea, era copilul ei, pe care-avea să-l crească de-atunci înainte cu o asemenea grijă maniacală îneît, cînd lipsise pnma oară de-acasă cîteva ore, ca să meargă la înmormîntarea lui Catana, unde se rătăcise-n cavoul lui fabulos, îl găsise pe băieţel vînăt de-atîta urlat, asudat leoarcă, şi cu toţi vecinii adunaţi la uşa apartamen­tului. Un lucru le-a fost de la-nceput limpede celor doi soţi: că Mircişor nu trebuia să afle niciodată că avusese un frate gea­măn. Copilul abia dacă avea un an şi jumătate în acel decem­brie cu zăpadă copleşitoare, cu ceruri roşii întunecate, cu feli­nare de mahala în a căror pată murdară de lumină ningea halucinant, cînd Costel şi Maria îl lăsaseră la Vasilica şi băteau înnebuniţi secţiile de miliţie, spitalele, umblau năuci pe străzi, întrebau cunoscuţi şi necunoscuţi, iar nopţile, în urletul vijeliei de-afară, femeia ţipa şi se lovea cu palmele peste faţă, pe cînd atît de tînărul ei bărbat, un copil subţire cu părul căzîndu-i peste ochi, stătea la geamul acoperit pînă sus de gheaţă şi fuma ţigară de la ţigară, simţind mînie şi obidă şi ură neputincioasă, îndreptată nici el nu ştia împotriva cui. La Vasilica, Mircişor plîngea şi el nopţile, legănat pe picioare, poate din pricina schimbării locului şi a lipsei mamei, dar mai degrabă din frica în faţa propriei dispariţii, căci în mod sigur Victor fusese pen­tru el propriul lui chip văzut în oglindă, îşi clădise deja imagi­nea de sine privindu-l pe el, rîzînd şi gîngurind şi spunînd pri­mele cuvinte o dată cu el. Atingîndu-şi unul altuia feţele, îngemănîndu-şi pălmiţele, trăgîndu-se stîngaci de hăinuţe... Stătuse-n Dudeşti-Cioplea vreo două săptămîni, timp în care nu mîncase aproape nimic şi uriaşe aproape continuu, plimbat prin casă cînd de Nicu, cînd de Vasilica şi chiar de Marian, care n-avea pe-atunci mai mult de şapte ani, pînă cînd, în cele din urmă, resemnată, mai slabă şi mai întunecată la faţă decît fuse­se vreodată, Maria îl luase acasă, în Silistra, dar nu ca să-l ţină cu ea, lipit de sînul ei, consolîndu-se unul pe altul şi revărsîn-du-şi dragostea unul asupra altuia, pentru că Maria lucra la "Donca Simo" şi nu-şi putuse lua decît două săptămîni de con­cediu. Acolo toţi îi aşteptau întoarcerea, căci era angajată în în­trecerea muncitorească, şi Maria era una dintre acele fete care lucrau la cîte opt războaie de ţesut deodată, spărgînd normele, ruinîndu-şi sănătatea, umplîndu-şi plămînii de scamă, pe cînd maistrul din cînd în cînd le turna cîte-un borcan cu apă pe spinarea încinsă, din care ieşeau aburi ca din cai. Cînd suna sire­na, fetele astea-şi trăgeau cîte-un paltonaş prăpădit pe ele şi ieşeau, asudate, direct în viforniţă. Nopţile nu puteau adormi, căci le rămînea ore-n şir în urechi vîjîitul ca de cascadă al zecilor de războaie din hală. Peste ani, aveau să se umple de boli: reumatism, astmă, varice, dar deocamdată erau tinere şi destul de inconştiente ca să iasă cu capul gol sub ninsoare şi s-ajungă acasă, prin mahalalele lor, cu buclele permanentului încărcate de steluţe sclipitoare. Aşa că, neavînd de ales, pentru că bănă­ţeanul ei nu cîştiga destul la Atelierele ITB, unde trăgea la pilă toată ziua, s-a hotărît să meargă mai departe la ţesătorie şi să-l lase pe Mircişor, ca toată lumea, la o creşă. Acolo era să-l piardă şi pe el, căci după cîteva săptămîni ajunsese un mic schelet albăstrui, care nu mai dormea decît cînd obosea de ţipat şi nu mai mînca decît cînd era prea slăbit ca să mai refuze tetina. Pînă la urmă mama lăsă baltă serviciul şi rămase acasă, în cămăruţa cu ciment pe jos din curtea lui Ma'am Catana, ca să stea toată ziua cu băiatul ei, să-i deseneze şi să-i arate pe poze, să-i spună "Un pitic tare mic" şi "Păsărică albă-n cioc" şi să-l aşeze-ntre perne "ca boierii". Îi cumpără lapte proaspăt de la un vecin care avea vacă şi îl îndopă cu macaroane şi marmeladă, amărîta hrană a muncitorimii în acei ani pe care fetele şi băieţii tineri, aduşi la oraş şi băgaţi în fabrici printr-o întoarcere de brazdă a lumii de care nu aveau habar, îi îndurau cu opinteli şi chin, dar şi cu un zîmbet luminos, al tinereţii care înfruntă orice şi biruie orice, aşa cum vezi poze cu bieţi oameni zîmbind în tranşee, zîmbind în puşcării, zîmbind în ghetouri, zîmbind pînă şi-n lagărele de concentrare. Copilul crescuse-n acea mică lume în formă de U, prinsese o iarnă extrem de grea, de care n-avea să-şi aducă aminte, căci prăpădul de la ferestrele îngheţate şi nămeţii de afară cît munţii şi vecinii în pufoaice, şube şi şoşoni, cu căciuli ruseşti pe cap erau imagini care-i pătrundeau în priviri şi găseau calea, prin nervii optici, către lobul occipital, unde erau prelu­crate şi interpretate, aşa încît băieţelul le putea înţelege ("Ne­nea, mamă! Uite, are căciulă. Ia uite, Işa, vezi ce face? Dă zăpa­da la o parte!", şi copilul priveşte cu ochi mari, înfofolit pînă peste nas, şi pe uşa-ntredeschisă ies aburi...), dar nu le putea reţine-n memorie, căci creierul lui nu dezvoltase încă legături destul de stabile, încrengături dendritice care să-nsemne "iarnă" şi "oameni" şi "căciulă rusească". Aproape la fel de pierdută fusese şi vara uriaşă care urmase, şi-n care trupuşorul copilu­lui cu cîrlionţi aurii se macerase-n mireasma înnebunitoare de oleandri. Pînă la vîrsta de trei ani Mircişor avea să cutreiere curtea de pe Silistra, să se joace cu Gioni, căţelul şchiop, să se uite atent la lalelele roşii şi galbene, înalte cît el, să se ardă de marele fier de călcat cu cărbuni de pe masă (şi să-şi amintească apoi ― atît de limpede! ― cum stătea cu mînuţa vîrîtă-ntr-un ibric cu apă, în camera pe care-o visase apoi atît de des, dar despre care nu va putea niciodată să spună nimic, căci nu era o cameră care să poată fi descrisă, pentru că descrierea nu se născuse încă pe-atunci, şi lucrurile erau toate la un loc şi se estompau şi se strîmbau unele-n altele), să întărîte curcanul cîntîndu-i "Sîc că n-ai mărgele/ Roşii c-ale mele", să se uite uimit la păunul şi păunită aduşi o vreme de cineva din curte şi puşi să convieţuiască, după plasa coteţului, cu mitocanul mărgelat şi să se-nalţe, zi de zi, în aer, purtat deasupra tuturor de uriaşii blînzi în ţara cărora ajunsese: mama, tata, vecinii, vînzătoarea de la alimentară, toţi giugiulindu-l, toţi pupîndu-l şi-apoi înălţîndu-l extatic în văzduh, purtîndu-l prin aer ca nişte dirijabile enorme, apropiindu-l de feţele lor late, zbîrcite, nerase, cu dinţi de fier, cu broboade cu flori, rotindu-l şi azvîrlindu-l de la unul la altul, pe cînd Mircişor rîdea şi plîngea în acelaşi timp, feri­cit şi înspăimîntat, năucit ca Abu-Hassan de puterea totală a neputinţei lui. Victonţa, hoaţa, angajată o vreme la o grădiniţă, îi aducea rahat şi biscuiţi, dosite de ea pe sub fuste. Rahatul era moale, sticlos, verde şi roz, pudrat cu zahăr. Nu era nimic mai bun pe lume. Nenea Nicu Bă, de cîte ori îl vedea, îl lua-n braţe şi, încruntîndu-se-n joacă, se răstea la el: "Ce mai faci, bă? Pas­ca ta de copil!" Apoi îl lua pe bicicletă şi-l căra prin cartier, pe străzi necunoscute şi stranii, care-i strîngeau inima, ca să-l adu­că apoi repede acasă, ca şi cînd casa în formă de U, cu etaj şi galerie, ar fi fost un mare magnet pe liniile de forţă ale căruia s-ar fi construit lumea. Era Ierusalimul său, muntele nemăsurat de înalt din mijlocul lumii, iar el era copilul providenţial spre care-şi îndreptau toţi privirile. Toţi îi slujeau, toţi se repezeau la un scîncet al lui, îl hrăneau şi-l dezmierdau, îi arătau nemăsu­ratele lui proprietăţi. Pînă şi proprietăreasa, înrăită de beţie, de varicele ei groase ca lianele, de borhotul pîntecelui ei revărsat, îl iubea şi, de faţă cu el, căpăta ruşine şi sfială, ea, care nu ştia cu ce se mănîncă buna cuviinţă: "Mircică, mamă, hai la baba, hai! Hai să-ţi dea baba ceva bun..." Doar Coca, fata cu păr castaniu care mirosea mereu a un fel de bomboane de pe-atunci, numite "cerceluşi", şi care-şi purta basca frez ca pe o ambiguă aureolă, a dispărut într-o zi, puţin înainte ca Maria, Costel şi fiul lor să se mute din Silistra, în primăvara lui '59, a pierit de parc-ar fi înghiţit-o pămîntul şi nu i s-a mai dat niciodată de urmă. Curios cum nici măcar Mana n-a bănuit niciodată că între cele două dispariţii, a lui Victoraş, petrecută cu aproape doi ani în urmă, şi a prostituatei ar fi vreo legătură, deşi să piară cu desăvîrşire două persoane din aceeaşi curte, în atît de scurtă vreme, putea da naştere la zvonuri şi superstiţii. Ca şi-n cazul lui Victoraş, miliţia (doi plutonieri cu tradiţionale figuri por­cine) venise, întrebase pe toată lumea, o dăduse pe Coca-n căutare pe toată ţara... Mai trecuse pe-acolo şi un civil în fulga­rin cu gulerul ridicat, ca-n filmele cu spioni... Curînd se potolise însă totul, căci nu-i păsa de fapt nimănui de neînsemnata curvă din cartier, care părea să nici nu aibă, ca toate celelalte, niscaiva rude pe la ţară.

Tînăra femeie îngenunchie smerită-n faţa copilului, care-şi întinse mînuţa şi-i atinse stîngaci zulufii din creştet. "Coca", pronunţă el cu vocea limpede şi totuşi voalată a băieţeilor de vîrsta lui. Zîmbea inocent, dulce, inconştient de propriul lui destin, incapabil să-şi citească numărul de fiară scris pe frunte, şi care nu se revelează pînă nu priveşti prima dată într-o oglindă, adică pînă cînd straturilor străvezii ale minţii nu li se adaugă ultimul, de argint viu, în care celelalte se pot râsfrînge pentru a inventa cuvîntul ultim, fruct al oglinzilor: eu. La fel zîmbise, desigur, micul Adolf în pătuţul lui dintr-un sat pierdut în munţii Austriei, la fel întinsese minutele către mama sa Genghis, într-o iurtă din sălbăticie, la fel rîseseră o dată, chicotind, stîlcind cuvintele, privind cu ochi întrebători lumea, fără să ştie că aveau să-i aducă numai sînge şi infamie, criminalii în serie şi marii constructori de lumi mai bune şi mai drepte, ucigaşii trupului şi ucigaşii sufletului, cei ce-aveau să fure, să mintă şi să înşele, să preacurvească şi să cheme morţii, cei ce aveau să-şi facă singuri chip cioplit, cei ce n-aveau să-şi cinstească părinţii şi n-aveau să-şi iubească Dumnezeul din toată inima, tot sufle­tul şi toate puterile lor. Cînd micul Adolf îţi surîde făcînd gropiţe-n obraji, tot ce-ţi rămîne să faci, cînd ai darul profeţiei şi vezi într-o halucinaţie panoramică infernunle de la Maidanek şi Dachau şi Auschwitz, este să-ţi smereşti inima şi să cazi în genunchi, ca Zosima, în faţa briciului împrumutat cu care Domnul rade popoarele, căci a-i ucide în faşă pe cei ce vor ucide şi schilodi ar fi răzvrătire şi blasfemie, ca şi cînd ai vrea ca răstig­nirea să nu fi avut loc şi Hristosul să nu fi murit pentru păcatele tuturor. Femeia se ridică după o vreme (în care, cu ochii-nchişi, se rugase poate fierbinte) şi-l luă-n braţe pe băieţel cum îl luase doar cu o zi înainte, din braţele Mariei, pe Mircişor. Îi gînguri ceva-n olandeză, iar copilul, privind temător către cei doi băr­baţi străini, îi răspunse, şi doar la auzul guturalelor primitive cu care copilul îşi presăra cuvintele, îţi dădeai seama că ele ve­neau din alt timp şi altă lume, căci minusculul său aparat fonator, laringele ca o cală abia deschisă şi glota ca un picioruş de scoică, nu le-ar fi putut emite niciodată. Coca se-ntoarse, cu copilul lipit pe sînul ei, către Maarten, făcu doi paşi spre el şi i se opri alături. O clipă, Cedric avu în faţă imaginea unei familii tinere, blînde şi modeste, un băiat şi-o fată binecuvîntaţi cu un copilaş, în tihna bordeiului lor cu vase de aramă pe pereţi. Maar­ten atinse părul şi ceafa lui Victor, îi simţi uşoara umezeală a pielii şi deodată toată teroarea pe care încercase s-o stăpînească pînă atunci îi tumefie creierul. Căci, pentru prima oară, copilul îl privea acum în faţă, cu o gravitate de basileu, cu o cruzime de axolot. Crescuse, era colosal ca un Buddha săpat în stîncă şi emana vizibil, din porii pielii lui translucide, flacără neagră, ce se zbătea furios în odaie. Şi odaia era acum dilatată ca o enor­mă emisferă cu plafonul pictat, pe dalele căreia tînărul era un punct aproape invizibil în faţa marelui demon, care creştea tot mai mult, cu ochii-ngheţaţi aţintiţi mai departe în ochii lui Maar­ten, pînă ce creştetul îi atinse plafonul. Crescu apoi mai departe, pînă umplu, cu spinarea curbată, întreaga emisferă, lăţindu-se pe ea, ghemuit cu genunchii la gură, pînă ce presiunea din ţeas­ta bărbatului deveni de nestăpînit şi craniul îi zbură-n ţăndări şi din acel ou se-nălţă, întinzînd aripile peste lume, himera ne­bunească a minţii lui. Maarten privea mut, tremurînd din toate încheieturile, către Coca şi Victor, incapabil să fugă sau să-şi desprindă ochii din ochii copilului, ştiind că pentru clipa aceea venise pe lume. Căzu pe podea, încă privit necruţător drept în ochi, iar Cedric îl tîrî afară şi, aproape cărîndu-l în spate, coborî cu el scările în spirală.

Afară-i aşteptau, în aerul uşor diluat dinspre zori, oame-nii-statuie, risipiţi pe cheiul vast, luminat de felinare. Erau zeci, sute de fiinţe încremenite pe postamentele lor, privind cu ochi orbi spre fereastra rotundă de la ultimul etaj, cum sute de som­nambuli ar privi, toţi deodată, luna. Erau regi şi filozofi din vechime, hetaire şi criminali vestiţi, oameni de bronz şi de fier, oameni albaştri şi oameni negri, în poziţii triumfale sau tragi­ce, răsucind în jurul corpurilor peplumuri, şerpi, armuri şi boa-uri de pene. Erau cocoşaţi şi polidactili, goi în noaptea caldă, erau hidrocefali şi elefantiazici, erau femei cu şase perechi de sîni şi bărbaţi cu două capete. Era, în mijlocul acelei mulţimi, şi un postament gol, pe care odihneau un vestmînt de purpură şi o liră. Maarten se-ndreptă ca-n vis către el, îmbrăcă toga şi, cu lira în mîini, urcă pe lada de lemn. Înmărmuri acolo, între sutele de statui, cu gura întredeschisă într-o cîntare neauzită şi ciupind strune inerte, privind, asemenea tuturor, spre fereas­tra rotundă. Cedric ridică din umeri, se-ndreptă către mal murmurînd "In Your Own Sweet Way", şi privi multă vreme sîn-gele negru ce curgea, moale, scînteietor, prin canal, irigînd coloane de neuroni. O luă apoi în jos, fluierînd uşurel, către capătul întunecat al străzii, confundîndu-se, tot mai tare, cu umbra. Doar susurul subţire şi blînd se mai distinse o vreme de murmurul apelor din canal, cu care se împleti apoi pentru totdeauna.

În odaie, cele două femei scoaseră copilul din cămăşuţa lui şi-l aşezară pe masă, gol, în picioare, contemplîndu-l cu un fel de fericire întunecată. Căci Victor avea un sex erect, aproape cît al unui bărbat în putere, semitransparent la lumina luminării. Coca privea fascinată organul animalic şi minunat din centrul lumii ei, elasticul corp calos dintre emisferele minţii ei, menhirul de carne dură cu inimioara lucioasă şi delicată din vîrf. Era aidoma cu toate sexele de bărbaţi pe care le primea, noapte de noapte, în orificiile cu buze răsfrînte ale corpului ei, pe care va­ginul ei se strîngea ca un pumn ferm, mîngîindu-le, lubrefiindu-le, persuadîndu-le să-şi verse peste dolmenul uterin ploa­ia lor de sidef. De cîte ori, în mica ei odaie cu vitrină şi perdele roşii, în mijlocul căreia sofaua părea un altar de sacrificiu, nu se lăsase adînc spintecată de cornul de taur al zeului, de cîte ori nu se aşezase, asemeni fecioarelor asiriene, în priapul de pia­tră care le era primul mire? De cîte ori, îngenuncheată în faţa bărbatului, mereu acelaşi preot ucigaş, întunecat şi ne-ndurător, nu primise-ntre buze ostia unei messe pe dos, a unei liturghii negre şi totuşi ciudat de liniştitoare, căci nu era decît sfîrcul sînului matern al cărui lapte-l supsese o dată cu voluptate. Da, toţi bărbaţii erau unul singur şi miile de şerpi tumefiaţi se con­fundau în cel pe care Victor îl purta la brîu ca pe-un geamăn siamez nedezvoltat, de neprivit, monstruos ca pruncii malfor-maţi din muzee. Cuprinsă de o milă răvăşitoare pentru toţi băr­baţii de pe pămînt, prostituata apucă gleznele copilului şi-şi lăsă capul, cu ochii în lacrimi, peste picioarele lui. Părul buclat i se revărsă pe masă, sclipind stins ca nişte viţe de sticlă.

La aproape un an de la sosirea lui Maarten (pe care-l mai văzuse din cînd în cînd pe Damrak, în ploaie şi-n vînt, încremenit pe piedestalul său), Coca nu mai găsi drumul către casă. Era de data aceasta la revărsarea dimineţii cînd fata, într-o rochie mai curînd anonimă, ieşi în aerul încă foarte rece şi încuie lacătul de la uşa cămăruţei sale. Strada era plină acum de mizeriile turmei de bărbaţi ce se perindaseră pe-acolo toată noaptea. Dar mai ales era tăcută şi răuvoitoare, căci, ca toate străzile de felul ei din lume, ca revistele şi filmele obscene, care n-au sens decît pentru mintea tumefiată de poftă, strada Cocăi arăta dimineaţa tristeţea şi golul sexului fără dragoste. Cum se-ndrepta, încercănată, cu paşi mici, către strada principală, Coca părea acum o tînără muncitoare mergînd spre slujbă, ca să robotească opt ore, zilniczilniczilnic, la maşina ei de cusut, războiul ei cu cartele perforate, pompa ei de zugrăvit, vînzîndu-şi tinereţea în acelaşi mod ordinar şi grotesc, curvă a epocii industriale. Avusese un singur client întreaga noapte, de care nu-şi aducea aminte. Acum curtea în formă de U de pe Silistra era tot ce-şi mai dorea pe lume, ca şi cînd ar fi fost, întreagă, un mare divan pe care-ar fi putut, în sfîrşit, să doarmă. Pe dreap­ta avea acum un şir de faţade cu obsedantele draperii roşii trase la geamuri (deşi în cîteva vitrine fetele încă se arătau, mai sperînd vreun client matinal), iar în stînga, pe apa verde-a canalu­lui, pluteau pachete cocoloşite de ţigări şi raţe cu penet cafeniu. Era lumină, deşi soarele nu se vedea încă. Pe un podeţ arcuit, de metal, un vagabond adormise în fund, cu picioarele depăr­tate. Un picior îl avea gol şi acoperit ca de o crustă gălbuie.

Închidea din cînd în cînd ochii, şi un fel de leşin adînc o cuprindea. Era frîntă de oboseală. S-ar fi trîntit şi ea pe treptele vreunei uşi şi-ar fi aţipit măcar un sfert de oră. Ca să viseze, ce? Nu visa niciodată. Dormea negru şi cald, mulţumind întotdea­una cerului, la trezire, pentru darul acela. Căci visa destul în restul vieţii ei: totul, totul era un vis. Coca nu se gîndea prea mult la viaţa ei. Foarte rar îşi amintea de fetiţa care fusese, de acea Constanţa pe care-o avea încă într-o poză galbenă şi ştearsă. Dar nu putuse uita niciodată o după-amiază bucureşteană, cu clădiri galbene, vechi, cu salcîmi înfloriţi şi cu acea tăcere de vară, acea pustietate a piaţetelor cu un rond de flori în mijloc, la ora patru după masă. Este ea, sînt şi două prietene. Au pus preşuri pe jos pe veranda casei părinţilor uneia dintre ele, la umbră, căci afară e topelniţă. Pe preşuri au scos păpuşi şi o că­suţă pentru ele. Prietenele ei sînt bogate, au păpuşi cu cap de porţelan şi îmbrăcate-n rochiţe brodate de catifea. Păpuşilor li se-nchid ochii dacă le laşi pe spate. Constanţa e mereu bonă la păpuşi, Viola şi Inge sînt mai importante, mama şi bunica. Dar în acea zi mama şi bunica s-au certat şi s-au drăcuit (urît mai vorbeau fetele alea, deşi bogate) şi stăteau acum bosumflate. Constanţa a stat ce-a stat, aranjînd păpuşile în pătuţurile lor, şi pîn-la urmă le-a zis celorlalte să se joace leapşa. Aveau să fugă una după alta, şi să se atingă cu mîinile. Cea atinsă trebuia să fugă după celelalte două. Au ieşit în piaţetă şi, în tăcerea aceea de aur topit, au început să alerge. Constanţa se furişă o vreme într-o galerie întunecată, ieşi iar în soare şi o văzu pe Viola alergînd către ea. Fugi către casa de vizavi şi urcă-n fugă scara exterioară pînă la un fel de balconaş ce se ridica deasupra intrării. Viola venea-n fugă şi ea pe scări, triumfătoare, căci prie­tena ei nu mai avea unde fugi. Se repezi spre Constanţa, care se aşezase, resemnată, cu fundul pe balustrada de piatră a bal­conului, şi o-mbrînci cu toată puterea. Fata-şi amintea cît de încet căzuse, pe spate, de la patru metri înălţime, cum avusese timp să-şi spună "acum am să mor", cum văzuse cerul albas­tru intens, arcuit ca o boltă goală de nori peste vilele din piaţetă, cum simţise, mai puternic ca niciodată, mirosul de salcîm. Se izbise apoi de asfalt, fără să simtă nici o durere, şi rămăsese acolo, neputincioasă, incapabilă să respire, să gîndească, să mişte, chiar să audă ţipătul Violei, tropotele către ea ale lui Inge. Murise atunci, Coca n-avea nici o îndoială că murise cu adevărat, că ieşise din lume, că lăsase în urma ei un cadavru de fetiţă zăcînd pe spate lîngă şinele de tramvai.

Şi atunci se întîmplase ceva. În ochii ei deschişi, morţi, se re­întorsese vederea. Prin ei, simţise cum ea însăşi cursese înapoi, de parc-ar fi curs în ea, umplînd-o, însăşi bolta albastră de dea­supra. Se ridicase, se scuturase pe rochiţă şi, ca şi cînd nu s-ar fi-ntîmplat nimic, rîsese către lume, către tramvaiul care tre­cea cu zgomot, către prietenele ei. Ştiuse atunci că nu avusese voie să moară. Că era altfel decît realitatea din jur, desprinsă de ea ca o figură dintr-un basorelief. Hotărît, era aleasă pentru o altfel de moarte.

Către care se-ndrepta acum Coca, cu cîrlionţii desfăcuţi liber pe umeri, căci de mult renunţase la faimoasa beretă. Tocurile îi ţocăneau pe dalele de ciment. Dădu colţul pe lîngă magazi­nul de obiecte erotice, luminat puternic toată noaptea, dar acum întunecat şi jegos ca o criptă, ca un osuar. Păpuşa gonflabilă îşi arăta acum muşamaua ordinară, iar falusurile de plastic îşi vă­deau la lumina zilei culoarea kaki-gălbuie, dezgustătoare. Manechinele vii ce stătuseră toată noaptea în harnaşamentele lor negre se duseseră şi ele la culcare. Toată zona era acum un mare maidan, de parcă tot ce-i dăduse viaţă şi-nsufleţire, toată lumina nopţii, ar fi venit de la cei cîţiva litri de lichid sidefiu vărsaţi în mii de prezervative, ce acum străbăteau probabil, flotilă nenorocoasă, canalele şi scurgerile oraşului, licărind aco­lo ca nişte lumînărele, scoţînd din noapte aici o faţă ascuţită de şobolan, acolo un ghemotoc de vată plină de sînge...

Nici oraşul decent nu era mai însufleţit. Aceleaşi clădiri cu frontoane baroce, în formă de lire şi clopote, aceleaşi canale cu apă verde. Bănci şi magazine încă închise, baruri cu măsuţe pustii. Trecu prin piaţa Dam, luînd-o direct prin forfota porumbeilor, mai matinali decît oamenii. Aproape că nu se fereau din faţa trecătorilor, aproape că puteai călca direct pe ei, pe trupurile lor îndesate, burgheze, prospere ca şi oraşul ce-i adăpostea. Co­borî pe Damrak, pe lîngă masiva primărie, şi pe lîngă ea trecu primul tramvai. Deja un pumnal îngust, îngheţat, de lumină por­tocalie ţîşnise printre două acoperişuri şi lăţea acum o fîşie fluorescentă pe macadam. Prin ea trecu Coca, orbită o clipă de soare, şi trupul i se aprinse în toată tinereţea, graţia şi minunea lui. O clipă mai tîrziu redeveni cenuşiu, anonim. Gara se vedea deja în fundal, palat de cărămidă ocupînd tot orizontul. În spatele ei era Ij-ul încărcat de vapoare şi bacuri. Pe ţărmul lui se ridi­cau depozite zmolite, cu pereţi orbi, ca nişte flamuri negre, care o speriaseră întotdeauna.

Găsi, în fine, uşa stacojie pe una dintre faţadele din stînga. Într-o parte şi-ntr-alta a ei se aflau două mici firide, cu cîte un bust de ipsos în fiecare. Apăsă butonul de ebonită şi auzi declicul care o anunţa că uşa s-a descuiat. Pătrunse în întuneri­cul cald şi praf os. Lumina de-afară se prelinse pe o distanţă ne­definită în sala care părea că nu are margini. Apoi se lăsă bezna. Coca închise pleoapele şi sprijini capul de lambriul peretelui. Uită complet că trebuia să păşească şi să numere. Adormi cu un sentiment incomparabil de uşurare şi, pentru prima oară, visă. Se visă în centrul unei săli uriaşe, a cărei boltă era ţeasta, fabulos pictată pe dinăuntru, a unei fiinţe omeneşti. Stătea pe dale dulci şi lucioase de piatră lustruită, verzi întunecate, roşii şi albe, alcătuind un desen geometric foarte limpede-n jur şi tot mai strîns, mai estompat către marginile sălii. Enorm de de­parte, în centru, scînteia un mormînt de cristal. Ştia că doar de acolo, doar culcată în acea raclă, putea desluşi fresca de pe pla­fon, îi putea pătrunde complicata alegorie. Din orice alt punct al sălii, anamorfoze monstruoase o deformau, făcînd ca un trup de copil să devină o copită de demon şi un car triumfal ― o acu­plare obscenă. Pe măsură ce alerga către mormîntul de cuarţ, Coca trecea pe sub porţiuni de pictură ce se limpezeau pentru un timp, ca să sfîrşească în alte şi alte deformări. Văzu, pe bolta ridicată la o distanţă nemăsurată deasupra ei, o femeie goală, cu un fluture mare aproape cît ea în braţe. Fluturele se lungi într-o parte pentru a deveni o faţă înspăimîntată, urlînd neomenesc în infern. Faţa se strînse şi se-nghesui, rămase în urmă şi nu mai era acum decît una dintre miliardele de feţe care avuseseră vreo­dată fiinţă, feţe de muşte şi de păianjeni, de lipitori şi de sarcopţi ai rîiei, de acarieni şi de oameni, de vulpi şi de vipere, de îngeri şi de ploşniţe, de broaşte şi de fetuşi, feţe foindu-se, mişcînd mandibule şi maxile, palpi labiali, căscînd boturi pline de colţi, încruntîndu-se mînios sau zîmbind cu duioşie, feţe pline de ochi, de nări, de limbi despicate şi de antene... Şi toată marea aceea de feţe, din care nu lipsea nici una, nici măcar cea a stră­veziilor peşti abisali, nici măcar faţa bârboasă şi blîndă a lui Dum­nezeu, se contopea şi ea deodată în chiar chipul Cocăi, carase văzu o clipă, cu capul dat mult pe spate, ca-ntr-o oglindă con­cavă care i-ar fi mărit fantastic figura, întinzînd-o pe toată bolta. Zulufii ei, căzînd pe umărul stîng, deveniră, cînd schimbă, fu­gind, unghiul privirii, priveliştea nepămîntească a lacului Como, întins între gheţarii veşnici ai Alpilor şi presărat pe maluri cu orăşele cu nume sonore, Belaggio, Cattenabia, fiecare adunat în jurul clopotniţei sale. Şi Cattenabia se schimbă, cu măslinii, chiparoşii şi casele ei galbene, în buzele pline, rujate în formă de inimă, ale Katarinei, minuscula artistă de circ. Şi tot astfel, imagine după imagine, mereu curgătoare, mereu trimiţînd la ceva, dar cu sensul risipindu-se-n toate părţile ca boabele de mercur, se perindă deasupra capului Cocăi sublimul şi hido­şenia acestei lumi, cometele şi balaurii ei de lumină, oceanele ei de vomă şi cupele ei de venin, gloria şi nefericirea şi atrocita­tea şi orgasmul pe care ţeasta umană, vasul din care, sîngeroşi, se adapă zeii, e-n stare să le cuprindă şi să le ducă, nespartă, către buza lor. Ajunsă lîngă mormîntul ce scînteia curcubean, Coca ezită un moment, îşi scoase de pe ea toate hainele, apoi împinse capacul, o placă de cristal de stîncă groasă de-o palmă, intră în cutia cea limpede şi trase, cu palmele, placa înapoi. Ră­mase aşa, întinsă pe suprafaţa tare şi neaşteptat de caldă, privind, prin sticlă, bolta încăperii. Văzu atunci, pentru prima dată, plafonul pictat din punctul central al sălii, singurul ade­vărat, singurul ce ordona corect liniile de fugă ale minunatei imagini. Din miliardele de desene organizate în constelaţii şi genealogii, simboluri şi mituri, sisteme şi aparate se alcătuia acum, tridimensional, căprui şi blînd, un gigantic ochi care o privea. Cutia de cristal se reflecta uşor în pupila lui, ce alcătuia marea deschidere rotundă din centrul bolţii. Ochiul era pretu­tindeni şi nu i te puteai sustrage, era puternic şi ferm. Coca începu să rîdă isteric, cu lacrimi de fericire curgîndu-i pe obraji. Se trezi cu ochii-n lacrimi şi aşa, plînsă şi muşcîndu-şi buzele, cutremurată, începu numărătoarea.

Deschise ochii după cei treizeci de paşi şi tresări. Chiar în faţa ei, aproape piept în piept cu ea, stătea bătrînul în halat de mă­tase, privind-o cu toată faţa deodată, cum o făcea întotdeau­na, în spate, într-un con de lumină, era măsuţa cu picioare curbe, pe luciul căreia strălucea o cutiuţă de cristal goală şi limpede. Blînd dar ferm, bătrînul o luă de mînă, cum nu se mai întîmplase niciodată, dar cum Coca se temuse întotdeauna că vor ajunge, la sfîrşitul timpurilor şi soroacelor, şi o conduse către un coridor deschis în peretele sălii, culoar lung, slab luminat, cu vitrine ca de muzeu de-a lungul lui, pe care fata nu-l remar­case pînă atunci. Intrară-n culoar şi-ncepură să-l străbată lent, în ritmul tîrşit al bătrînului, aşa că avu timp să privească ex­ponatele din fiecare vitrină. Pe partea stîngă-a culoarului, în centrul fiecărei cutii de sticlă, se afla cîte-o feliuţă de măduvă spinală, cu miezul cenuşiu şi învelişul alb sidefat. Părea să fi fost o singură măduvă, fără-ndoială umană, ale cărei zeci de secţiuni se-nşirau în tot atîtea vitrine. Pe măsură ce-nainta, Coca putu desluşi cum pata cenuşie din mijlocul feliuţelor, la început in­distinctă, prindea tot mai mult conturul unui fluture. Fluturi mari, perfect conturaţi, largi şi puternici în zona lombară, mai micuţi şi cu aripi mai ascuţite spre curbura spinării, se men­ţineau de-a lungul a vreo douăzeci de cutii, pentru ca, treptat, să îşi piardă iar forma în locul în care măduva devine deja trunchi cerebral. Cel mai mare şi mai rimpede dintre ei fusese colorat artificial şi strălucea albastru electric în vitrina lui. Pe partea dreaptă-a culoarului erau de asemenea fluturi. Erau, de fapt, oase sfenoide de la baza unor cranii umane. Mai întîi mici ca extrase dintr-o ţeastă de nou-născut, apoi din ce în ce mai puter­nice, cu anvergura aripilor tot mai mare, oase grele şi totuşi gata de zbor, recoltate de la zeci de cranii ale unor copii, şi-apoi ado­lescenţi, adulţi şi bătrîni... Chiar în dreptul fluturelui albastru din stînga ardea un sfenoid pictat de asemenea albastru elec­tric, cel mai mare dintre ele, după care, în vitrinele următoare, oasele degenerau, deveneau poroase, o pulbere fină se măcina din ele, pînă cînd în ultima cutie de sticlă se mai afla doar o grămăjoară putredă de praf.

Coca păşea de-a lungul culoarului cu sentimentul că ochiul cel mare încă o urmăreşte, că a intrat cu ei pe coridor şi-i urmează, umplînd coridorul şi blocînd orice întoarcere. Mîna bătrînu­lui era mare şi cornoasă. Diamantul din ureche îi lucea stins în penumbră. În conductele auditive avea şi acum bumbacul acela murdar, dezgustător. Acum observă Coca pentru prima oară, contrariată, că bătrînul avea trăsături negroide. O îndruma pe fată cu o anumită tandreţe, ca pe o mireasă dusă la altar. Dar o mireasă-n care deja încolţiseră durerea şi frica. Erau doar doi, dar păreau deja o procesiune. Era tăcere, dar un fel de muzică înfricoşătoare, subliminală, se făcea auzită din ce în ce mai tare, de parcă nu aerul ar fi vibrat, ci spirala urechilor interne ale Cocăi, săpate în stînca ţestei ei, ar fi-nceput să cînte ca nişte corni de alamă. Deja vedeau, în depărtarea ceţoasă, ieşirea din coridor. Era o lumină galbenă, intensă, de parc-ar fi fost gura unui cup­tor cu aur topit. Glisînd către ea, fata avu din nou senzaţia că totul e pus în mişcare de foarte complexe motoare virtuale, că ea stă nemişcată în timp ce un program grafic calculează glisa­rea pereţilor, unghiurile şi deformările perspectivelor, schim­bările în textura zidurilor, cu ajutorul unei raze de incidenţă pornind din fruntea ei imobilă. Simţi că altcineva priveşte prin ochii ei, cu alţi ochi dilataţi, oroarea fără margini a camerei în care tocmai pătrundeau.

Oroare care la-nceput părea o minune. Un singur perete, cel opus intrării, absorbea toată culoarea din cameră. Ceilalţi trei erau văruiţi în alb ca şi cînd nici n-ar fi existat. În faţa uluitoru­lui perete era instalat, chiar în mijlocul sălii, montat solid în po­dea, un scaun dentar, aidoma celor din zona întunecată. Bătrî­nul o conduse, deşi nici nu mai era nevoie, pe Coca spre scaun şi fata se aşeză, hipnotizată, pe muşamaua lui rece. Gleznele şi-ncheieturile mîirulor îi fură prinse în brăţări de oţel. Un cerc de oţel îi înconjură, încet, gîtul, ca un colier ciudat de elegant. Capul femeii odihnea acum între cele două rezemătoare ro­tunde, de care, chiar dac-ar fi vrut, nu se mai putea desprinde. Coca nu mai vroia însă decît să aibă încă un ochi, în frunte, ca să poată vedea şi mai bine spectacolul încremenit din faţa ei. Nici nu-şi dădu seama cînd un mecanism cu zgomot de clicheţi începu să-i îndepărteze uşor picioarele, lăsîndu-i la vedere pul­pele cu urme de degete de la clienţii din ultimele zile şi chiloţii neaşteptat de cuminţi, tetra, din cei pe care-i purtau toate fetele din fabrici în Bucureştiul anilor '50. Nu avu ochi pentru hido­sul, inumanul sex şerpesc ieşit de sub poalele halatului staco­jiu. Nu simţi ura cu care îi fură smulşi chiloţii, iar dacă ţipă cînd fu deodată pătrunsă ca de un ac de seringă, ca de un ac de viespe înfipt în carnea ei, crezu că, de fapt, ţipă de groază şi de nebunie la vederea marelui, pestriţului perete din faţa ochilor ei. În timp ce Monsieur Monsii, care-o pîndise de decenii, supra-veghindu-i creşterea, educaţia, nutriţia ca un bătrîn desfrînat care adoptă o orfelină, zvîcnea în ea cu acul lui veninos, marea păcătoasă nu mai era decît un singur organ de simţ, incapabil să mai primească şi altceva decît unicul stimul ce-l activează: codul pietrificat al marelui perete, de parcă peretele însuşi ar fi fost retina fragedă a femeii, macula lutea în care s-ar fi în­grămădit spectacolul total al lumii.

Peretele era, în întregime, un uriaş insectar. Ordonaţi în rîn-duri şi coloane, pe toată suprafaţa îşi întindeau aripile fluturi, cei mai mari şi mai frumos coloraţi ce-ar fi putut fi văzuţi vre­odată. Aripi largi şi puternice, cu doi ochi micuţi în partea de jos, corpuri groase şi inelate. Cîte-un piron de oţel, înfipt în corpuri, între două inele, ţintuindu-le pe cutele satinului side­fiu cu care era peretele îmbrăcat. Cîte-o plăcuţă de alamă gra­vată cu cîte-un nume sub fiecare dintre ei. O, frumuseţe, de ce gura ta e mereu atît de amară? De ce e cumplit orice înger? De ce numim monstru orice minuni inepuizabilă? Pe plăcile de alamă nu erau înscrise nume de genuri şi specii, ci nume de femei: Corrie, Petra, Gertie, Ans, Joke... Şi triumfătoarele tro­fee cu aripile-ntinse nu erau gingaşe lepidoptere, ci oase iliace, prinse pe vertebrele lor, centuri pelviene, largi, generoase, de femei ce fuseseră iubite cu patimă, bazine ce ocrotiseră cîndva feţi ghemuiţi, visători, cu faţa umbrită de aripile fluturelui matern. Şolduri largi, cu pielea mată şi dulce, îmbrăcaseră cînd­va aceste oase, care ieşiseră acum din grăsimea lor ca dintr-o crisalidă şi îşi zvîntau lamele şi arcurile-n lumină. Zeci de oase ale bazinului, pictate dement, se-nşirau pe perete, fracturînd mintea celui ce le-ar fi privit, aşa cum distrugeau acum, neu­ron cu neuron, creierul femeii martirizate de pe scaunul den­tar. Căci de la-nceput, dintr-o privire, Coca văzuse plăcuţa cu numele ei, deasupra căreia nu se afla nici un fluture. Era singurul loc complet gol de pe tot zidul, cu satinul de sidef uşor încreţit, ca-ntr-o cutie cu bijuterii.

Abia după ce bătrînul îşi retrase sonda ihtifalică din corpul ei, fata simţi cum sperma lui îngheţată, neurotoxică, îi amorţeşte trupul cu-ncetul. Era acum prada vie, cu nervii-n alertă, cu ochii lărgiţi de groază, dar incapabilă de mişcare, dusă de viespe la cuibul larvelor ei. Era şoarecele hipnotizat de piton, lăsîndu-se înghiţit de viu, dizolvat de viu de acizii lui gastrici. Era victi­ma dintotdeauna, singură şi neputincioasă, la cheremul călău­lui ei, în celula îngropată adînc sub pămînt. Era ochiul secretînd o lacrimă limpede de substanţă P, răspunzătoare de chimismul iluminat al durerii. Cu acest lichid nespus de amar a fost umplut Graalul, iadul întreg a fost stors în caliciul lui, trupuri arse şi jupuite de vn au fost stoarse ca strugurii de picioare goale, însîngerate, de arhangheli pentru vinul transparent, scînteietor al chinului, fricii, ororii, sfîşierii, smulgerii, cancerizării, rezec-ţiei, străpungerii, sfărîmării, înveninării, carbonizării, gazării, fierbem în ulei şi în plumb topit, vinul disperării noastre cea de toate zilele. Este vinul chinului sufletesc, al lacrimilor de sînge, al dragostei ne-mpărtăşite, al urii neputincioase, al umilinţei, al remuşcării, al adunării păcatelor şi ticăloşiilor în sufletul omu­lui matur. Era vinul căutării disperate-a lui Dumnezeu, vinul amar al nemaigăsini lui, teroarea fără margini a copilului rătă­cit în mulţime, cu mînuţa scăpată din mîna mamei sale, pe care n-o va mai revedea niciodată. Vinul speciilor ce se sting, al civi­lizaţiilor ce dispar, vinul sfîrşitului de neocolit al umanităţii, al ştergerii de sub stele a fiilor şi fiicelor noastre, vinul tnlioanelor de ani ce ne vor acoperi ca un pămînt tăcut. Vinul promisiunii că vom fi Dumnezei şi-al neputinţei de-a fi, vinul promisiunii nemuririi şi-al dispariţiei noastre eterne. Poate acesta-i destinul şi sensul lucidităţii noastre de-o clipă: un strop infim de su­ferinţă stors din trupul nostru cînd s-a copt îndeajuns. Poate de-aceea sîntem cu toţii striviţi atît de brutal. E nevoie de mi­liarde ca să umple-un pahar, paharul plin pîn-la buză şi revărsîndu-se al nenorocirii şi sfinţeniei fiinţei noastre.

Pe tăviţa din faţă a scaunului dentar se afla acum, deschisă, o valijoară cu pereţi palizi, de fildeş, în care străluceau, în lo­caşurile lor, instrumente reci şi nemiloase. Înlănţuit de fotoliul de tortură se afla acum un corp mutilat, cenuşiu, din care stro­pul scînteietor fusese deja stors, picurase-n cupă şi cupa fuse­se dusă la buze şi sorbită pînă la fund. Bătrînu-n halat staco­jiu pironea acum pe perete ultimul fluture-nsîngerat. Între zecile de oase iliace multicolore, era singurul menit să rămînă aşa cum era, dezgolit, neatins de culorile mincinoase. Din el picura sînge, pătînd satinul cel încreţit, şi-avea să picure sînge mereu.

Dac-am trăi într-o lume plată, într-un plan fără limite din care n-ar putea scăpa nimic în afară, a treia di­mensiune ar fi de neimaginat pentru creierele noastre de hîr-tie. Personajele dintr-o poză sînt ţepene şi încremenite pentru că mintea lor nu e destul de complexă ca să le facă să trăiască. Îi lipsesc pentru asta două dimensiuni: adîncimea şi timpul. Acestea ar putea exista (şi există) chiar în proximitatea lor, fără ca ele să le poată percepe, căci tot ce interferează cu o lume, ve­nind din afara ei, e reinterpretat în datele acelei lumi. Dacă pla­nul lumii lor ar fi străbătut, perpendicular (noţiune pe care nu le-ar fi cu putinţă s-o înţeleagă) de o sferă, ei ar percepe-o ca pe apariţia bruscă a unui punct, urmată de lăţirea sa într-un cerc opac, care ar creşte pînă la maximum şi apoi ar începe să descrească, tot mai accelerat, pînă ar rămîne iarăşi un singur punct, care ar dispărea în neant. Ce va fi fost acel fenomen curios, celor plaţi le-ar fi cu neputinţă să înţeleagă. Dacă un obiect mai com­plex, o furculiţă, de pildă, ar străbate, la fel, lumea lor, dinspre ei s-ar vedea patru cercuri micuţe care s-ar contopi apoi într-un oval, ce s-ar îngusta şi s-ar lărgi iarăşi treptat, ca să dis­pară brusc în văzduh. Tristeţea acelei lumi, închisoarea ei fără speranţă, ni se revelează mereu cînd privim fotografiile. Nu ne putem gîndi, privindu-i pe acei oameni care rînjesc ca paraliticii, decît la mani amputaţi sau la cei care, avînd lobul parietal lezat, ajung să nu-şi mai recunoască jumătate din corp, să-ncerce s-o arunce jos din pat sau chiar s-o seducă, de parcă ar fi cineva cu totul străin. Ne gîndim la cei ce nu se mai recunosc în oglindă, la cei ce nu mai recunosc feţele celor dragi, la cei excoriaţi de afecte sau de cuvinte. La cei chinuiţi de durerea unui organ amputat. Să-ţi lipsească o dimensiune e mult mai cumplit decît să te naşti orb, surd şi mut, căci atunci nu mai eşti sigur nici măcar că exişti. Nimic mai absurd decît să crezi că personajele "trăiesc" într-o carte: liberul arbitru le lipseşte cu desăvîrşire. De cîte ori deschizi cartea, vor face aceleaşi gesturi, vor spune aceleaşi vorbe. Iar dacă, prin nenumărate manevre şi pase, autorul le va da, pe parcursul sutelor de pagini, volum, va fi o iluzie tristă totuşi, ca valorizarea prin densitatea culorii-n pic­tură. De-o mie de ori ar fi fost pentru ele mai bine să fie lăsate aşa, grotesc de nedesăvîrşite, pentru ca disperarea lor fără mar­gini, de osîndiţi prinşi în blocul de gheaţă, să le rămînă întreagă. Noi înşine, însă, plîngîndu-i pe ei, cei care, în crusta lor de azotat de argint sau încifraţi în litere risipite pe-o rogojină de stuf, sau pictaţi pe-o frumoasă urnă greacă, sînt jupuiţi de adîn-cime şi timp, sîntem la rîndul nostru atinşi de-o agnozie ciu­dată. Ce straniu li se va fi părînd celor întregi cu adevărat că noi percepem întotdeauna doar jumătate din lucruri, zbătîndu-ne astfel minţile în zadar ca un fluture cu-o aripă smulsă. Căci agnozia spaţială a celor bidimensionali devine la noi una temporală, cu efecte devastatoare. Căci noi nu vedem şi nu înţe­legem a patra dimensiune, timpul. Percepem obiectele care vin perpendicular pe lumea noastră, dinspre timp, traduse doar în trei dimensiuni, exact cum sfera devenea cerc în lumea plată. Aşa încît o sferă dm lumea noastră nu poate fi decît reprezen­tarea în trei dimensiuni a sferei adevărate, care trăieşte în timp, şi care e un obiect de neînţeles pentru noi. Un copac din gră­dina noastră e doar o secţiune prin copacul adevărat, care ne-a intersectat perpendicular lumea, mtrînd în ea ca sămînţă, crescînd ca o plăntuţă fragedă, ajungînd, rămuros şi plin de fructe, la apogeu şi apoi ieşind, uscat, din planul tridimensional al uni­versului nostru. Fiecare obiect şi fiecare fiinţă din jurul nos­tru e o-nţepătură perpendiculară pe spaţiul acestei lumi, dar el, cu adevărat, este obiectul care începe cu originea sa în timp şi se încheie cu sfîrşitul său. Forma fiecărui obiect e una de fus, cu o origine, un apogeu şi-o diminuare, pe care nu le percepem, căci noi nu percepem cu adevărat timpul. Memoria noastră, aripa deplin dezvoltată cu care lopătăm în timp, construieşte o succesiune de instantanee prin care traduce, intuitiv, jumătatea obiectelor trecută deja prin planul lumii noastre. Cealaltă jumă­tate, care urmează să treacă, ne rămîne mascată şi inaccesibilă, deşi revelată uneori prin forţa ambiguă a profeţiei. Căci trecutul e totul, iar viitorul ― nimic. Aşa încît fluturele minţii noastre încearcă să zboare cu o aripă reală, multicoloră, plină de nervuri şi acţionată de puternice motoare de căutare, pe cînd cealaltă rămîne virtuală, un contur punctat, modelat mimetic după forma celei dintîi. Lateralizarea gîndirii noastre între emisfera dreaptă şi cea stîngă primeşte, astfel, suprapusă pe ea, o altă lateralizare, între perceperea trecutului şi cea a viitorului. Meca­nica de diascop a trecutului îşi găseşte, astfel, analogii în zona sintactică şi secvenţială cu care vorbim şi socotim, iar enigma încremenită şi hohstică a viitorului seamănă ca doi gemeni cu zona tarkovskiană, mistică şi adîncă a părţii drepte a minţii noas­tre, cea cu care desenăm, cîntăm, înjurăm şi ne rugăm.

Primii ani de copilărie sînt capul ciudat, vîrît în lumea noastră, al unei fiinţe prelungi, al cărei torace e adolescenţa, pîntecul ― maturitatea, şi care diminuează într-o coadă tot mai îngustă, în fiecare clipă a vieţii noastre sîntem secţiuni prin această fiinţă. Partea ei deja trecută de pelicula lumii ne populează memoria, hernie dilatată a minţii, iar cea care urmează să lunece, faţa noastră ascunsă, imprevizibilă, e o proiecţie oarbă, o iluzie opti­că, aşa cum mintea completează obiectele incomplet desenate. Aici, pe pelicula noastră, sîntem mereu în mişcare şi transfor­mare, glisăm dinspre naştere către moarte, dar în realitatea cu patru dimensiuni sîntem o fiinţă eternă, imobilă, scanată doar, ca de-un tomograf metafizic, de membrana lumii pe care în aparenţă o locuim. Sîntem, e adevărat, trecători, dar nu pe lume, ci prin lume, o traversăm cum am trece printr-un mare portal, împreună cu toate lucrurile ce ne-nconjoară. Căci toate trăiesc în eternitatea celor patru dimensiuni, toate pătrund în spaţiu ca origini disparate (lemnul copacilor, fierul din zăcăminte, cleiul organic, pigmenţii vopselei, la-nceput risipite prin lume, ca un mănunchi de tentacule la gura unei sepii), apoi se adună-n mă­nunchiuri (cuie, scînduri, vopsele) şi se-mbină într-o formă de apogeu (un scaun), care rezistă o vreme la zenitul vieţii sale gestaltice, asemenea maiestuoasei coame de calcar a stegozaurilor, şi-apoi se degradează, putrezeşte, rugineşte, se disipează în alte zone, ca un alt mănunchi de filamente ce urmează fiinţa cea adevărată.

De ce trebuie ca marile şi minunatele lucruri reale să-ntîl-nească membrana spaţială a lumii noastre? De ce trebuie să diminueze atît, să renunţe la dumnezeiescul din ele, să se prefa­că mereu că se nasc, trăiesc şi mor, că suferă şi că acţionează? De ce hipersfera universului nostru a trebuit să străbată peli­cula, intrînd în lume cu polul Big-Bang-ului, lăţindu-se-apoi în secţiuni succesive pînă la maxima expansiune a ecuatorului sferei, pentru ca apoi să diminueze la polul opus, la Big Crunch? De ce vînzoleala şi haosul din diapozitivele succesive, cînd sfera lui nemuritoare e atît de liniştită şi de perfectă? Poate fiindcă lumea adevărată, pe care ochii adevăraţi o percep, e o întroloca-re de foiţe de ceapă, fiecare mai bogată cu o dimensiune decît cea dinainte şi mai săracă decît cea care-i urmează. Cum ar putea arăta locuitorii lumii din miezul foiţelor, lumea redusă la un punct? Sau cei care-ar fi linii în lumea cea lineară? Din poze, filme, desene animate şi cărţi ne-nchipuim cum arată marii in­firmi ai lumii de imediat de sub noi, lumea plată în care, dacă ne-am vîrî degetul, personajele dintr-un western ar vedea apă-rînd, în plină preerie, un soare plat pe o boltă plată. Dacă şi-ar vîrî degetu-n lumea noastră o fiinţă din lumea de imediat după noi, am vedea şi noi apărînd pe boltă o sferă uriaşă, in­explicabilă. Dar foiţele nu se opresc aici, şi ne putem imagina că însăşi fiinţa noastră cu patru dimensiuni, care-ncepe cu naş­terea noastră şi se termină cu moartea noastră, aşa cum noi începem cu creştetul şi ne terminăm cu tălpile, nu e decît o altă iluzie, a trecerii perpendiculare a unei fiinţe deja de neconceput, ce ar avea cinci dimensiuni, prin foiţa ce-ar cuprinde lungimea, lăţimea, adîncimea şi timpul. Şi tot astfel la nesfîrşit, pînă cînd toate petalele înghiocate s-ar contopi în ideea de trandafir şi pînă cînd toate pleoapele s-ar ridica, şi ultima ar fi chiar ochiul care începe să vadă.

Corpul nostru real, în patru dimensiuni, începe mereu într-un uter. Doar prin aceste portaluri putem pătrunde, perpendicu­lar, în lumea volumelor. Dac-am putea intra pe oriunde, am întîlni pretutindeni, pe stradă şi-n case, sub pămînt şi între stele, fetuşi chirciţi, în diverse stadii de dezvoltare, pulsînd lent ca nişte peştişori, crescînd, devenind nou-născuţi. Am intra într-o cafenea şi, în fumul de ţigară ce se ridică lent, fractalic, către tavan, ar scînteia deodată, la doar o palmă deasupra ceştii noas­tre, un ovul abia fecundat. Pentru fiinţele umane există însă porţi privilegiate, obligatorii, aşa cum în Bardo Thodol, cu părul fluturînd în vîntul cumplit al karmei, cauţi refugiu pînâ şi-n pîntecele cele mai umile. Fireşte, sîntem precedaţi de filamente şi cili cauzali, dar vîrful creştetului nostru adevărat e oul viu ce coboară-n josul trompei din burta unei mame şi înnădeşte în uter. Ţeasta noastră, încet scanată de pelicula lumii, e fătul ce creşte mai mult şi mai mult, fiind pe rînd peşte, amfibian, reptilă şi mamifer, acoperindu-se de-o lînică simiană şi apoi lepădînd-o, în ultima lună, cînd străbatem cu totul portalul şi ne strecurăm gîtul şi umerii-n lume, desprinzîndu-ne cu totul de insula ferici­tă de unde-am venit. Ca să putem înota prin sutele de foiţe întrolocate, să le putem sparge cu creştetul şi să lăsăm în urmă siajul înspumat al istoriei noastre, avem cu toţii corpul hidrodi-namic, precum cel al delfinilor. Atacăm lumea noastră cu-o sin­gură celulă, ne extindem exponenţial, lărgind tot mai mult (doi, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi doi, şaizeci şi patru...) cer­cul de pătrundere, pînă cînd, lent, atingem grosimea maximă a maturităţii, cînd gîndim amplu şi lent asemenea cosmosului care-a atins limita de expansiune şi cînd permitem uterelor noastre să devină portaluri pentru alte fiinţe, din cea de-a patra dimensiune. Diminuăm apoi, lent, într-o coadă tot mai zbîrcită, mai acoperită de solzi, mai atacată de boli, pînă cînd praful, pul­berea, putregaiul şi viermii ne risipesc iarăşi într-un coloid im­personal. Dar din interiorul acestei lumi, singura cunoscută, cu gîndirea, simţurile şi reflexele şi mai ales cu limitele oribile ale puterii noastre de a-nţelege viitorul (lobii frontali nu sînt decît ţigănci ghicitoare, pierdute-n solomonii şi superstiţii), nu vom putea niciodată să vedem holistic ― şi nu într-o umilitoare suc­cesiune ― nici măcar propriul nostru corp, nici felul în care va arăta soarele mîine. Nici dacă frunza de arţar, îngălbenită de toamnă, va mai rămîne o zi pe creanga ei înnegrită. Lobii fron­tali ne sînt plini de linii punctate, duse în prelungirea fermelor contururi ale memoriei. Linii punctate ce asigură şi înşală, linii ale dorinţei, ale omenescului, linii nu ale lumii, ci ale noastre, prin care desenăm viitorul după chipul şi asemănarea noastră, îl desenăm pe mîine în culori mai strălucitoare decît a avut ieri, desenăm trupului nostru o piele mai fină, soarelui nostru raze galbene şi triunghiulare. N-avem culori pentru nenorocire, nu ştim să pictăm realist catastrofa, sîntem orbi la lumina de fiară a apocalipsei.

Nu ştim ce urmează să se arate, nu putem înţelege schimbă­rile. Monstruosul leu al furnicilor, cu căngi şi mandibule hi­doase, devine adultul înaripat, de o graţie fascinantă, curva de­vine sfîntă şi incestuosul devine papă. Nu ştim ce formă are cu-adevărat o casă, pentru că nu vedem din ea decît jumătatea trecută. Ar putea fi un lung paralelipiped temporal, străbătînd lumea noastră în sute de ani, sau s-ar putea termina brusc, mîine, printr-un incendiu sau o prăbuşire asurzitoare. Am putea stră­bate pelicula toţi, ca un imens banc de macrouri, grupat strîns într-un contur la rîndul lui fusiform, pentru milioane de am de acum înainte, explorînd spaţiul, populînd galaxia, umplînd ex­plozia încremenită a lumilor cu mucegaiul nostru încăpăţînat, sau am putea dispărea chiar în faşă, în cîţiva ani, într-o catastrofă nebănuită, o dată cu piatra înfăşurată în cer albastru pe care ne-a fost dat să trăim.

Tu, care citeşti acum, întinsă pe canapeaua ta, cartea asta de necitit, care nu spune nimic, nu vrea nimic şi nu-nseamnă ni­mic, traversezi împreună cu ea, ca o navă cu pînze, planul trans­parent al lumii noastre. Eşti, la începutul acestei fraze, o secţiu­ne la tomograf ― o femeie cu o carte în mînă ― ghilotinată dintr-un calup fusiform care-i adevăratul tău corp, iar acum eşti o altă secţiune, cu o altă secţiune de carte în mîini. Cartea mea te-nsoţeşte ca un pui de focă urmîndu-şi mama, cu mult mai scurt decît ea, iar ceea ce se desfăşoară-ntre voi, plasa deasă de păianjen dintre creierul tău şi ea (două manuscrise faţă-n faţă între care gîndurile şi intuiţiile şi tropismele tale glisează ca o suveică sau ca o rază tot mai intensă între oglinzile unui laser) străbate de asemenea perpendicular membrana existenţei, de­venind o sferă sclipitoare de abstracţiuni, adevărata carte, inter­faţa dintre mintea mea şi a ta, felul în care eu mă aplec adînc asupra ta şi-ţi vorbesc. Căci aşa cum între doi oameni navigînd alături se întîmplă povestea lor de dragoste, altceva decît ei, mereu alta, mereu cu o personalitate imprevizibilă dinainte, ca un copil pe care minţile lor, după o pasionată copulare, l-ar zămisli, la fel obiectul posac, ca o placă de lemn, al cărţii nu-i cartea însăşi, ci instrumentul prin care cartea are o şansă să se producă. In­jectez prin ea, în mintea ta visătoare, jumătate din codul meu genetic. Abia în ţeasta ta ocrotitoare cartea se va putea dezvolta, cînd va fuziona cu jumătate din codul fiinţei tale.

Acum, însă, cînd scriu rîndurile-astea, tu încă nu bănuieşti că acest lucru trebuie să ţi se-ntîmple, pentru că nu a intrat încă-n lume secţiunea corpului tău cu o carte în mîini. Încă n-ai fost la librărie (poate că nici măcar librăria la care vei merge nu există acum) şi încă nu ţi-au căzut ― dacă-ţi vor cădea vreodată, însă acest lucru, măcar, e sigur, de vreme ce citeşti, acum, frazele astea ― privirile pe coperta acestei cărţi, dacă ea va fi o carte şi va avea, cîndva, o copertă. La fel, nu a intrat încă-n lume cartea asta în întregimea ei, ci pătrunde încă încet, pagină după pagi­nă şi literă după literă, ca şi cînd ar creşte şi s-ar înălţa, foarte lent, din lemnul mesei mele, ca o floare de hîrtie murdărită de pastă de pix. Sînt sute de diapozitive suprapuse, fiecare pagină o secţiune din lumea ei, fiecare atît de subţire, încît prin pieliţa ei se văd vasele capilare şi terminaţiile nervoase irigînd literele, care fără ele s-ar veşteji. Manuscrisul intră-n lume chinuitor de încet, fiecare pagină lăsînd după ea jeturi de linii punctate ca nişte mănunchiuri de raze, ca nişte faruri îndepărtate după care-mi ghidez vîrful de metal galben al pixului. Nu ştiu ce voi scrie în pagina următoare. N-am ştiut niciodată, aşa cum n-am putut vedea-n minte niciodată contururile gălbui ale zilei de mîine. Nu ştiu dacă, în continuarea acestei pagini (acestui cuvînt, acestei litere, sau după paranteza aceasta), voi fi dăruit cu o vizi­une copleşitoare sau cu o stupiditate ridicolă, dacă nu voi lăsa restul caietului alb, dacă nu voi da foc manuscrisului, camerei, blocului, sau voi face un atac cerebral sau unul de inimă. Nu ştiu dacă un cutremur nu-mi va storci corpul printre betoane şi fiare, amestecîndu-mi creierul şi sîngele cu manuscrisul. Oricînd bancul compact al celor zece mii de lucruri, străbătînd pelicula ca de balon de săpun a lumii, s-ar putea termina brusc, ca o pupă plată de navă, fără alungire, cîrmă, elice şi siaj. N-ar fi nimic deosebit: dintr-o dată galaxiile şi supergalaxiile ar dis­părea. Ar rămîne doar strălucirea fericită-a peliculei, vidul lumi­nos despre care vorbesc toţi misticii, fondul higgsian, nemu­ritor, al conştiinţei acestei lumi, prin care toţi trecem fără teamă de moarte, căci a spune că vei muri e ca şi cînd ai spune că dea­supra creştetului tău sau sub tălpile tale eşti mort.

Da, lumea e-ncremenită şi perfectă, şi o dată cu ea toate lu­crurile care-o compun. Toate întîmplările sînt întîmplate de mult şi toate cuvintele au fost deja spuse. Cenuşa noastră e prin­să în goluri de forma trupului nostru, ca la Pompei, şi nu putem mişca un deget decît pe traiectoria pe care deja l-am mişcat, şi nu putem gîndi un gînd decît făcînd să rezoneze reţele neurale care deja au rezonat şi rezonează de cînd lumea, şi orice-am face, chiar revoltîndu-ne, nu vom ieşi din mulajul lumii noas­tre reale, căci revolta a fost deja prevăzută şi represaliile s-au întîmplat. Sîntem actori într-un film proiectat pe vasta pînză a existenţei, spunem replici identice, zîmbim identic spre obiec­tiv, şi am face-o la fel şi dacă filmul s-ar proiecta de milkrde de ori. De zeci de ori vei citi cartea asta, gîndind la fel despre ea, aruncînd-o sau sărutînd-o sau punînd-o la loc în bibliotecă, între alte cărţi deja scrise, deja citite de cînd există lumea şi pînă cînd ea va ieşi, cu polul vegetativ înainte, din zarea aceasta, ca să se întoarcă poate în ea, cu polul animal, ca un pendul ce-ar străbate existenţa, înainte şi-napoi, etern, un foc nestins, o veş­nică reîntoarcere, corsi e ricorsi, incrementa atque decremen­ta, alternanţă de spaţiu şi timp, creier şi sex, conştiinţă şi exis­tenţă, plin şi gol, vertical şi orizontal, Big Bang şi Big Crunch.

Sîntem trupuri tîrîtoare, neputincioase, incapabile să ieşim din imago-ul nostru, împăstaţi în lumea noastră cu un clei pe care chiar noi îl secretăm. "Să nu iubeşti lumea", avertizează toţi misticii. Nu secreta saliva care te îmbălează şi te ţine lipit de frunza ta, din copacul tău, între miile de copaci. Glisăm me­reu, cu mişcări peristaltice, mereu în acelaşi plan, cu simţurile îngrămădite în partea din faţă şi tîrîndu-ne înapoi sexele şi ovarele pline cu ouă. Între creier şi sex avem doar un tub diges­tiv, un jet de materie pe care stăm înşiraţi ca o mărgea pe o aţă. Ne tîrîm veşnic pe acest fir, îl înghiţim şi îl defecăm şi asta e viaţa noastră. Să bem şi să mîncăm, căci mîine vom muri. Şi construcţiile minţii noastre şi fantasmele sexului nostru înain­tează o dată cu noi, de-a lungul crengii noastre, şi realizările vieţii noastre sînt o dîră lucioasă de bale pe frunza care ne ţine. Oricît am gîndi, gîndim în acest plan, în direcţia minţii şi-a sexu­lui, căci mintea noastră însăşi e modelată de planul în care se mişcă, aşa cum ochiul de sepie nu vede contururile, ci doar miş­carea. Nu doar vedem, ci şi gîndim doar de la roşu la violet. Nu înţelegem decît ce deja am înţeles, nu credem decît ce deja am crezut. Dar cum ar fi să vedem întreg spectrul din care vederea-i doar o gaură într-un zid nesfîrşit? Să vedem cu toată pielea şi să gîndim cu toate celulele, ca şi cînd am fi alcătuiţi în întregime din neuroni? Chiar şi aşa, n-am face decît să ne tîrîm înainte, mai repede şi mai eficient poate, să ne lipim pachetele de ouă în locuri mai protejate şi să ne extindem în toată pădurea de pulbere cosmică, să ne ţesem rutele interstelare ca o planşă scînteietoare plină de ţărînă şi frunze moarte.

Nu putem gîndi ideea de zbor şi nu putem naşte fiinţe înari­pate pentru că gîndirea şi naşterea aparţin acestei lumi şi ne lipesc mai strîns de această peliculă. Dar viermii care sîntem în grosimea timpului, cei ce au drept cap embrionul şi drept coadă muribundul, pot simţi dintr-o dată feromonii cumpliţi ai Dumnezeirii. Sînt vezicule singuratice venind perpendicular din miezul trandafirului, străbătîndu-i petalele, refractîndu-se-n retinele sale groase, înfăşurate strîns una-n alta. Sînt atît de rare, încît aproape că nu-i cu putinţă să se-ncîlcească vreuna în enor­mele noastre antene penate, dacă asta nu ne e dat, dacă un deget al graţiei (sau al damnării? este unul şi-acelaşi lucru, căci dam­natul e şi el un ales, iar Iuda va trăi la fel de mult ca Isus, căci în orice casă sînt vase pentru cinste şi vase pentru ruşine) nu ne-ar atinge, căci înşişi feromonii sînt degetul. Cînd vezicula ne atinge, ca o lacrimă de acid lisergic, ne cutremurăm atît de puternic, încît membrana însăşi care ne ţine intră-n vibraţie. Un balet chimic se declanşează în trupul nostru. Saliva de păian­jen celest ne dizolvă ţesuturile, le transformă-ntr-un lapte or­ganic, cuprins în coaja-ntărită a agoniei noastre. Creierul ni se prelinge-n stomac, traheea în limfă, oasele-n inimă şi în maţe. Cîmpuri electrice străine, ca nişte degete ce ne frămîntă rapid, încep să ne refacă, altfel, schema corporală, şi-ncet izvorîm, din apă şi Duh, încuiaţi în mandorla de raze a crisalidei. Sîntem remo-delaţi, reprogramaţi, dar nu ca în uter, unde creşteam linear, pe axa timpului, ci cu toate datele deodată, lunecînd concentric de la haos la ordine şi superordine, pînă cînd devenim altă fiinţă, orientată nu de-a lungul frunzei şi crengii, ci perpendicular pe ele, în stare să se afunde în lumile concentrice şi să le cuprindă, zburînd deodată în toate părţile, prin toate dimensiunile. Lă-sînd crisalida goală în urmă, vom ieşi din ea umezi, zbîrciţi, cu cîţiva lobi înghesuiţi unu-n altul, dar încet ne zbicim şi începem pomparea. Un lichid nou, oniric, începe să umfle aripile zgîrcite, şi emisferele se desfac, se întind, circumvoluţiunile pier, corpul calos se îndreaptă şi-şi întinde-nainte pedunculii olfac­tivi ca două antene cu măciulii faţetate. Aripile se întind, mozaicate, multicolore, pînă ajung ţepene ca nişte lame baroce, şi fiinţa psihică poate acum să-şi ia zborul.

Nu e deloc întîmplător că întregul nostru creier, cu nava lui maiestuoasă, cu arhitravele lui, cu bolţile lui pictate, cu nao­sul şi pronaosul său de cărniţă albă, cu acoperişul său plumbuit şi cu eternele, strălucitoarele cruci care ard în soare pe vîrfuri, s-a dezvoltat în întregime din străvechiul bulb olfactiv. Căci funcţia sa a rămas aceeaşi, deşi mirosul pe care-l vînează e atît de schimbat. Ne îndreptam cîndva, chemotactic, cu nările di­latate, către sursele noastre de hrană şi simţeam în cerul gurii amarele emanaţii ale subţiorilor femeii noastre. Adulmecam duhoarea de fecale, urină şi carne stricată a unor inflorescenţe perverse. Un minuscul turbion de mireasmă ne aducea în me­morie spaţii vechi şi o chinuitor de dulce ameţeală. Pe-atunci, miresmele erau bucăţele smulse din lucruri, molecule învîrtejite levitînd în gelatina aeriană. Acum lucrurile înseşi vin către noi ca miresme. Mărul cel verde-gălbui, bătut în mai multe lo­curi sub coaja lucioasă, nu mai trimite emanaţia sa acrişoară în cercuri de aer de jur-împrejur, ci devine el însuşi un grăunţ de miros. Femeile ne apar ele însele ca molecule de parfum, clădi­rile însele nu mai miros a tencuială proaspătă: Dumnezeu însuşi îşi trimite-nspre noi mireasma lui de măr, de femei şi clădiri, grăunţe olfactive pe care, cu bulbul ce ne-a umplut toată ţeas­ta, le interpretăm, le clasificăm şi-ncercăm să detectăm de unde vin. Construim modele haotice de turbioane de vînt ce le aduc înspre noi, încercăm să-nţelegem mesajul moscat, mereu cutre­muraţi de gîndul că am fost aleşi şi că nu vom putea face faţă alegerii. Reduşi la un mare organ olfactiv, cu nimic altceva-n jur decît miresme, căci în definitiv trăim în trandafirul fantas­tic al minţii, lopătăm către noi înşine, către centrul de lumină topită din centrul nopţii, către păianjenul din mijlocul plasei lui, către zona fără mireasmă, dar de la care pornesc miresmele, din centrul fiinţei noastre. Către ochiul orb din mijlocul privirii. Către creierul fără receptori ai durerii din mijlocul suferinţei. Către punctul imobil al lumii rotitoare. Numai acolo este ie­şirea, la intersecţia comisurilor ţestei, doar pe acolo poţi ieşi din acest univers şi-l poţi privi, în fine, ochi în ochi, creier în creier, buze în buze, zîmbet în zîmbet pe Cel ce te aştepta, într-o lume densă, într-o lumină densă, purtînd pe creştet, ca o sferă de dia­mant, al şaptelea Chakra, Shahasrara, arzînd orbitor, orbitor, orbitor...

SFÎRŞIT