In vreme de razboi

2.1. Date despre opera(anul, locul aparitiei)

Nuvela „In vreme de razboi” a aparut in anul 1898, ca si „O faclie de Pasti” si „Pacat”, facnad parte din perioada marilor creatii dramatice, anul 1898 fiind chiar unul din cei mai rodnici ani ai sai.

2.2. Explicatia titlului

Titlul are o valoare metaforica deoarece autorul nu va face referire in opera sa de intamplari de pe campul de lupta, ci „razboiul” se poarta in sufletul lui Stravache, lucru sesizat si de Serban Cioculescu: „Tema acestei excelente nuvele, desi autorul o sublintitulase <<schita>> este obsesia”,adica  setea de înavuţire care dezumanizează şi mutilează suflete”. Lupta este una interioara, batalia dintre constiinta si dorinta de a avea mai mult, se transforma in cazul lui Stravache intr-o obsesie greu de suportat. „In vreme” sugereaza faptul ca partea cea mai importanta a actiunii are loc in perioada acestui „razboi” interior.

Deci, hangiul Stavrache, mostenitorul fratelui său, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front ca să scape de urmărire, căci fusese căpitanul unei bande de hoti, trăieste la început, iluzia fugară că fratele său nu se mai întoarce. Curînd, obsesia reîntoarcerii fratelui pune stăpînire pe el si-l devorează, pînă la urmă.

2.3. Tipul operei    

Desi autorul a subintitulat-o “schita”, opera “In vreme de razboi” este o nuvela. Desi, in mod concret, nu apare decat un personaj principal, carciumarul Stavrache, isi fac simtita prezenta si alte personaje, fantomatice, sustinute de granita incerta dintre real si ireal, cum sunt popa Iancu si complicii sai. Scrierea a fost intitulata “schita” probabil   intr-o “incercare” de redactare a altei scrieri, de dimensiuni mai mari, un posibil roman.

2.4. Aprecieri critice

Nuvela “in vreme de razboi” urmareste derularea unui caz psihologic in contextul unui mediu social in care setea de inavutire vestejeste spiritele. Ea este superioara altor creatii caragialesti de acelasi gen, intrucat motiveaza un demers tragic si realizeaza nu numai atmosfera, ci si tipologie, “fiindca Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul uman”(George Calinescu).

“De acea, C(aragiale) trebuie considerat nu numai un geniu clasic si realist, care a creat in literatura noastra limbajul dramatic, asa cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar si un genial diaelectrician, capabil sa exprime cu egala stralucire in toate momentele carierei sale, in teatru si in proza, in schitele telegrafice din varianta momentelor sau in povestirile de mai dimensiuni…”(Florin Manolescu, 2000)

“Arta lui dramatica si nuvelistica poate servi drept model pentru toate timpurile  si cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite,(…) nu poate sovai un moment sa vada intr-insul pe unul din cei mai mari artisti literari ai tuturor timpurilor.”(Mihai Dragomirescu)

Silvian Iosifescu comenta:”Viziunea in care se realizeaza intreaga opera este clasicizata prin numarul redus de personaje, prin concentrarea in timp, prin miscarea dramatica spre culminatie si deznodamant. Dar diversitatea in tipologia sociala corecteaza laturile clasicizate ale operei, in sensul ca ni se prezinta o lume de caractere care sunt localizate.”

“Caragiale este cel mai mare creator de viata din întreaga noastra literatura.” (George Brăileanu)       

Serban Cioculescu analiza in anul 1977: “Tema acestei nuvele este obsesia.(…) Stravache este insa bantuit de obsesii: il viziteaza, in imaginatia sa bolnava, ba un ocnas in haine vargate, care-I cere fratelui sau o baraca cu apa, ca sa incerce apoi sa-l sugrume, ba un capitan in fruntea unei companii, cu arma in mana, care se distreaza sa-l sperie. De fapt, fratele nu murise, ci isi crease o stare civila de defunct, cazut pe front, ca sa scape de orice urmarire penibila.”

Caragiale nu descrie interioare, lumea obiectelor din jur si nici tinute vestimentare; el stie insa sa „Asculte glasul naturii”, dupa cum afirma Tudor Vianu, fiind considerat de acesta un adevarat „poet al naturii”, el adaugand: „Senzatia, notata cu dibacie, este a unui spirit muzical care stie sa asculte glasurile naturii si sa calauzeasca ecoul lor in adancime”.

Deci, „I.L. Caragiale este o aparitie exceptionala intre intelectualii timpului...”(Al. George).

2.5. Volumul din care face parte

Caragiale, Ion Luca -  “Nuvele”, Editura Cartex 2000, 2001, p.18-33

3.2. Personaje                                                                           

Nuvela “In vreme de razboi” a lui Caragiale creeaza doua tipologii, incadrate unui context social bazat pe lupta pentru avere.

Stavrache si Iancu sunt doua posibile masti umane reprezentand, de fapt, doi posibili „invingatori invinsi”(E.Lovinescu). Daca initial Iancu pare a se impune ca stapan al respectivului context social, curand rolurile se schimba. Din momentul plecarii pe front, Iancu ramane doar ca o replica tot mai dura adresata constiintei fratelui sau, o constiinta afectata deplin de patima inavutirii. Caragiale urmareste cu deosebita atentie, dar si obiectivitate, modul in care aparentul „om cu dare de mana, cu han la drum” se transforma, fiind din ce in ce mai patruns de nebunia produsa de patima banului.

Initial, Stavrache este prezentat ca intruchiparea unui hangiu înstărit, sigur de sine, sentiment incurajat de  averea sa, insa ii este frica sa nu fie pradat de hoti: „Hangiul era foarte mulţumit: om cu dare de mână, cu han în drum… Câte nopţi nu dormise el o clipă măcar cum se cade, trăgaând cu urechea şi aşteptâd cu inima sărită pe musafirii de noapte!”. Apoi, el apare ca un frate bun, capabil sa-si ajute fratele in orice situatie, chiar  sa-si ca acesta sa-si piarda urma, trimitandu-l sa lupte, ca voluntar, pe front.

„Bolnav” de avere, Stavrache nu-si da seama ca, o data cu mostenirea averii fratelui sau, va prelua si frica de a nu o pierde. De fapt, lacomia sa, ce nu-i permite sa vada acest lucru, este vizibila in scenele in care-si trimite fratele pe front sau refuza brutal acea fetita ce-i cerea lucruri pe datorie. El devine un personaj complex, „rotund”, dupa definitia lui E.M.Foster.

Stavrache isi primeste „rasplata” in mod progresiv: intre dezumanizare- de la obsesie la vedenie- si nebunie. Caragiale reda aceste stari în manieră naturalistă: „horcăieli”, „gemete”, „tremura Stavrache din tot trupul”, „cu chipul îngrozit”, „cu părul vâlvoi”, „cu mâinile încleştate”, „cu gura plină de spumă roşie”, trânteşte masa făcând-o ţăndări, are porniri criminale, iar când este imobilizat „scuipă”, „râde cu hohot”, „cântă popeşte”.

Desi, din punct de vedere al legii, el a intrat legal în stăpânirea averii fratelui său, Stavrache este chinuit de gândul că fratele său s-ar putea totuşi întoarce şi atunci el ar putea pierde averea câştigată atât de uşor. Stavrache este navalit de coşmaruri prin care fratele sau se intoarce si mereu poarta o lupta cu acesta pentru supravietuire. In realitate, lupta aceasta este una prin care el se lupta cu sinea sa, în care fratele îi apare în diferite ipostaze. În primul coşmar Popa Iancu  îi apare ca un ocnaşi. Stavrache îl ceartă că şi-a făcut neamul de râs, dar mai are încă sentimente umane, fiindu-i milă de fratele său: Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă; s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. În al doilea coşmar fratele îi apare în ipostaza de căpitan. De data aceasta Stavrache manifestă porniri animaniale, încercând să-l ucidă: Hangiul se repede sălbatic şi apucă de gât pe căpitan… îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în muschii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărând încheietura cerbicii…

In final, el este invins de propria patima, pe cand fratele sau trebuie sa se recunoasca o victima a sortii.

Personajul principal al nuvelei este surprins atît din perspectiva sugerată prin descrierea cadrului natural, deci din perspectiva povestitorului - narator, cît si din perspectiva relatiei directe cu celelalte personaje - prin dialog - si al confruntării cu sine - prin monolog.

George Calinescu nota ca “Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul uman”.

Fratele lui Stavrache, Iancu, este prezentat initial ca un popa detinator de mari domenii si averi, insa el are o a doua identitate si anume seful unei bande de talhari, identitate ce iese la „suprafata” in momentul in care aceasta este prinsa de stapanire si frica de a fi prins il face sa mearga la fratele sau si sa marturiseasca tot, spre a-i cere un sfat. Dorinta de a fi liber este mai mare ca dorinta de avutie ce-l stapanise pana atunci- si astfel accepta sa se inroleze in armata spre a lupta pe front si, totodata a-si pierde identitatea.

Cand se alatura cetei de voluntari, dupa cum ne dezvaluie autorul prin intermediul caracterizarii directe, el parea „un tanar foarte voinic, frumos si curat, ras proaspat- o infatisare demna si severa.”

El dispare din firul epic pana in momentul deznodamantului, insa imaginea sa este un pretext al constiintei fratelui sau spre a se salva -sau nu- de gandurile rele, de puterea banilor ce pusese stapanire pe el. Astfel, el este presupusa obsesia a fratelui sau, aparandu-i in vise, prima data imbracat ca un ocnas si a doua oara este in postura unui capitan ; in ambele cazuri, el se intoarce spre a-si lua inapoi averea. Astfel, in criza aceasta a lui Stavrache ,il numeste „ticalosul de popa Iancu”.

Deci, fratele pierdut pare suspendat intre doua taramuri, real si ireal, intorcandu-se de acolo, din ce in ce mai obsedant, spre a provoca tulburari extreme hangiului.

In delirul lui, Stavrache il percepe ca „stins de oboseala, bolnav, cu o fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii, ocnasul era-mbracat in haina vargata de la ocna, de unde scapase ca prin minune, pilindu-si lanturile”. Popa Iancu „trecuse prapastii; haina si nadragii ii erau numai zdrente; opincile sfasiate; palmele si talpile picioarelor si gleznele pline de sange.”

Ocnasul are reactii ciudate, „in lupta cu moartea, s-a agatat de frate-sau cu o mana de gat si cu o alta de bratul stang. Hangiul a dat atunci sa-l salte de jos”. Ingreunarea trupului celui venit pare a demonstra fantasticul fabulos deoarece ingreunarea este specifica fiintelor de pe celalalt taram.

O alta vedenie apare intr-o zi obisnuita, monotona, fratele fiind in ipostaza unui capitan care face usa sa sara din tatani si rade puternic:”Gandeai c-am murit, neica?”.

Cei „vreo douazeci de voluntari” formeaza personajul colectiv-armata- ce reprezinta calea de scapare a lui popa Iancu. Ei isi  anunta sosirea la han prin „niste zgomote, strigate si batai puternice”, apoi „bubuieturile se-ndesesc”. Ascultand larma produsa de acestia, hangiul realizeaza ca „sunt oameni multi afara” si ca „are de-a face cu o multime vesela”, fapt ce demonstreaza binedispunerea acestora. Acestia au venit „claie peste gramada in cateva trasuri, condusi de un ofiter si doi sergenti rezervisti catre Dunare-la razboi”. Desi ei fac doar un scurt popas la hanul lui Stavrache, ei reusesc sa-si mai gaseasca un voluntar, un ajutor pe campul de lupta in popa Iancu. Prin intermediul caracterizarii directe, autorul remarca faotul ca tinerii sunt „bravii”, datorita faptului ca au ales din proprie initiativa sa-si ajute tara in razboi.

3.3. Valoare artistica

       

In totalitatea ei, nuvela „In vreme de război” demonstrează aceeaşi desăvârşire a observaţiei vieţii prin intermediul artei, precum în schiţe sau în comedii. Caragiale „operează” asupra vieţii cu instrumente de mare eficacitate: analiză detaliată, stabilirea precisă a stărilor morale şi de conştiinţă, stil sobru şi concis, alternarea vorbirii directe cu monologul interior etc. Conjugate toate acestea, conferă nuvelei individualitate şi unicitate sub raport analitic si stilistic.

       Natura joacă si ea un rol important în nuvela. Ea este percepută atît vizual cît si auditiv. Întîmplările se petrec noaptea si într-un cadru de toamnă si iarnă. Caragiale nu descrie interioare, lumea obiectelor din jur si nici tinute vestimentare; el stie insa sa „Asculte glasul naturii”.(Tudor Vianu)

Parcurgand opera, putem observa cu usurinta ca există o corespondenţă perfectă între starea tensionată a lui Stavrache şi cadrul natural: ploaia, viscolul, zăpada, noaptea amplifică obsesia, starea de criză: „Afară ploua mărunţel ploaie rece de toamnă, şi boabele de apă prelingându-se de pe streşini şi picând în clipire ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri. Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, şi tot mai domol, şi tot mai larg”. Zgomotul monotom şi ritmic al ploii, declanşează vârtejul gândurilor, care cuprind în cercuri concentrice mintea lui Stavrache. În timpul încleştării dramatice dintre cei doi fraţi: viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân.; Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în ţeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfăţişarea şi vorbele acestea!

Natura si notatiile filozofice, reactiile sunt in deplina concordanta, Caragiale fiind considerat de Tudor Vianu adevarat „poet al naturii”, perceputa, asa cum am aratat mai sus, vizual si auditiv, in deplina concordanta cu starile psihologice. Notatii ca: „Afara ploua maruntel, ploaie rece de toamna... Viscolul afar, ajuns in culmea nebuniei, facea sa trazneasca zidurile hanului batran”, il determina pe Tudor Vianu sa aprecieze in „Arta prozatorilor romani”: „Senzatia, notata cu dibacie, este a unui spirit muzical care stie sa asculte glasurile naturii si sa calauzeasca ecoul lor in adancime”.

Deci, „I.L. Caragiale este o aparitie exceptionala intre intelectualii timpului...”(Al. George).

camil petrescu jocul ielelor comentariu

Jocul ielelor

                                                               de C. Petrescu

Drama - specie a genului dramatic , in versuri sau in proză cu un conţinut grav, serios,

     uneori tragic, prezentat intr-o formă familiară, fără a exclude elementele comice. Principala  

     componentă o reprezintă conflictul; exprimă întreaga complexitate a vieţii reale; conţine

     diferite tipuri de personaje.

Tipuri de dramă:

- D.p.d.v. tematic: socială, istorică, de idei, psihologică;

- D.p.d.v. al curentului literar: romantică, realistă, naturalistă, simbolistă,    

 expresionistă etc.

Jocul ielelor (1918) este o dramă de idei, o "dramă a absolutului". De fapt, C. Petrescu disociază drama absolută de drama de idei. Dramaturgul consideră că acţiunea dramei absolute se desfăşoară exclusiv sub influenţa unor acte de cunoaştere, la nivelul conştiinţei, iar evoluţia dramatică se constituie din şirul revelaţiilor succesive in conştiinţa personajului principal; imposibilitatea de a găsi certitudini provoacă drama.

Teatrul de idei înseamnă, după C. Petrescu „punerea in dialog dramatic a unor teorii filosofice de ultimă oră”.

           "Jocul ielelor" prezintă trăsăturile unei drame de idei:

     - tema - drama autoiluzionării;

     - conflictul se declanşează in conştiinţa personajului principal; se naşte dintr-o criză de    

  conştiinţă, din confruntarea lumii ideilor cu cea a realităţii degradate moral;

- un nou tip de personaj - intelectualul care se raportează la absolut ,dar inadaptat in societatea   

  in care trăieşte - acţiunea este redusă, confruntările petrecându-se in planul conştiinţei;

     Tema dramei - drama intelectualului, care se raportează la absolut şi intră astfel in conflict cu sine şi cu ceilalţi.

     Titlul piesei este o metaforă pe care o "descifrează" chiar dramaturgul: "Jocul ielelor este jocul ideilor". Metafora sugerează de fapt, supremaţia conştiinţei (a ideilor) asupra existenţei."Jocul ielelor" inseamnă "o dramă a iluzionării". (EIena Zaharia-Filipos)

     Piesa este structurată în trei acte, alcătuite din XII tablouri şi din scene. Este structurată pentru a putea fi reprezentată scenic; dramaturgul intervine doar prin indicaţiile scenice (didascalii).

     In ceea ce priveşte reperele temporale si spaţiale, acţiunea dramei se petrece in preajma izbucnirii primului război mondial, in mai 1914 , la redacţia unui ziar bucureştean, "Dreptatea socială", organ al partidului socialist.

     Drama personajului central, Gelu Ruscanu, provine din conflictul dintre concepţia sa despre dreptatea absolută şi ordinea concret - istorică, ce nu corespunde imaginii teoretice.

     Vindecat de o iubire eşuată, Gelu Ruscanu se angajează intr-o nouă acţiune a spiritului, dar acum in plan social, pentru apărarea ideii de dreptate absolută. Personajul se află in posesia unei scrisori a fostei sale iubite Măria Sineşti, din care reiese că ministrul Justiţiei a comis o crimă pentru a-şi însuşi averea bătrânei ucise. Ruscanu trăieşte cu sentimentul complicităţii şi, pentru a scăpa de acest sentiment apăsător, hotărăşte să publice scrisoarea ce-1 incriminează pe ministrul Şerban Saru-Sineşti.

     Piesa începe cu momentul hotărârii lui Gelu de a publica scrisoarea in ziarul "Dreptatea socială", dar această hotărâre este mereu amânată. Amânarea devine astfel un pretext scenic (truc de retorică dramatică) ce va dinamiza acţiunea piesei (tot o scrisoare de amor, niciodată publicată, constituie şi intriga comediei lui I. L.Caragiale, "O scrisoare pierdută").

     Pe scenă se perindă mai multe personaje, care vor să-l convingă , fiecare aducând argumente    

     diferite, că o asemenea campanie este periculoasă. Prima scenă importantă in acest sens o reprezintă întâlnirea dintre Ruscanu şi Irena, mătuşa care 1-a crescut. Femeia invocă imaginea lui Grigore Ruscanu, tatăl lui Gelu, faţă de care are o datorie etică. Află că Sineşti a făcut un gest de generozitate sufletească faţă de Grigore Ruscanu, pe care 1-a acoperit financiar şi moral atunci când acesta delapidase o sumă importantă de bani pierdută la cărţi.

In sufletul "pustiit" al eroului are loc o răsturnare a imaginii tatălui; revoltat şi "copleşit" are tăria să-şi continue campania împotriva lui Sineşti.

O altă confruntare importantă este aceea dintre Ruscanu şi Praida, din actul al treilea, doi prieteni cu concepţii filosofice diferite. Pentru Gelu, dreptatea este absolută, dar pentru Praida aceasta este un factor istoric determinat de circumstanţele istorice şi social-politice: "Criteriul dreptăţii e totdeuna o cauză". Aşadar in concepţia lui Praida, ideea de drepatate trebuie coborâtă din sfera abstractă a teoriei şi aplicată la necesitatea istorică, concretă.

O scenă cheie a piesei este întâlnirea lui Gelu cu Saru-Sineşti din actul al III-lea. Ministrul vine in redacţia ziarului socialist şi-l atacă prin surprindere pe Ruscanu, invocând tocmai moralitatea pe care redactorul o apără. Astfel, Gelu, care a trăit in imoralitate chiar cu soţia ministrului nu are acum deloc autoritatea să dea lecţii altora. De asemenea, ii atrage atenţia că scrisoarea unei femei nevropate, labile emoţional nu poate constitui o probă juridică. Replicile sarcastice ale lui Sineşti dezvăluie abilitatea personajului, care conduce discuţia pe terenul logicii. Este surprinzător faptul că Sineşti nu foloseşte drept armă scrisoarea compromiţătoare a tatălui lui Gelu, care află acum că tatăl său s-a sinucis, nu a murit intr-un accident. Nici măcar vizita Măriei Sineşti nu schimbă hotărârea eroului. Femeia este acum pentru Gelu o străină, precum femeia necunoscută pe care a iubit-o tatăl său şi din cauza căreia s-a sinucis. Personajul repetă destinul tatălui; retrăind in conştiinţă ultimele clipe ale vieţii tatălui său Gelu se sinucide. Pentru el sinuciderea este un act lucid de conştiinţă; eroul lui C. Petrescu a crezut că intre o moarte obişnuită şi sinucidere este chiar distanţa de la trăire la conştiinţă. De fapt, eroul s-a sinucis nu pentru că partidul socialist i-a impus încetarea campaniei împotriva lui Sineşti, ci pentru că a descoperit identitatea tragică intre el şi tatăl său.

Gelu Ruscanu este caracterizat in mod direct in didascalii (indicaţiile scenice sunt ample, semn al implicării nemijlocite a dramaturgului in arta spectacolului): "Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie in privire..."; ".. .prins sub zodia umbrelor şi a contrazicerilor".

Personajul se autocaracterizează: "Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci, atâta dramă".

Dramaturgul foloseşte tehnica modernă a relativizării perspectivelor (a oglinzilor paralele), utilizată in caracterizarea indirectă. Astfel, pentru Praida şi Penciulescu Ruscanu este "omul care vede idei", pentru Sineşti este un însetat de absolut: ".. .judeci pe toata lumea după mentalitatea dumitale..."; "Cine e de vină că iei fumurile dumitale drept realiate".

Aşadar, Gelu Ruscanu este tipul intelectualului lucid, orgolios, dar inadaptat, care se defineşte ca atare şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Deşi prieten cu Praida, nu împărtăşeşte aceeaşi filosofie cu el, adică o filosofie pragmatică. Pe Măria Sineşti a iubit-o cândva, dar femeia nu a răspuns chemării bărbatului şi acum a devenit o străină.

Un tip uman opus lui Gelu este Sineşti, ministrul justiţiei. Acesta este inteligent şi, in acelaşi timp fără scrupule, necruţător, tipul politicianului versat şi orgolios. Sineşti e un luptător mai abil decât Gelu Ruscanu, ştie să atace prin surprindere, să-şi domine adversarul. Cei doi se confruntă direct in actul al III-lea, dar rezultatul este nedecis, pentru că oricât ar încerca temutul avocat să îndrepte discuţia pe terenul strict al logicii, acesta se loveşte de firea fanatică, însetată de absolut, pe care tânărul redactor a moştenit-o de la tatăl său.

Personajul are o relaţie specială cu imaginea tatălui său. Răsturnarea imaginii tatălui il copleşeşte, se simte lovit in zona cea pură a fiinţei lui. Atunci când Gelu află că tatăl său s-a sinucis, imaginea părintelui reînvie in conştiinţa fiului, acum purificată, intensă. Cei doi se regăsesc definitiv in absolut, prin acelaşi destin.

„Jocul ielelor” este o dramă , prezentând toate trăsăturile acestei specii literare: acţiune exterioară redusă, conflict interior, personaje care se relevă pe baza trăirilor interioare.

Tiganiada

                                                                            de Ion Budai Deleanu   

  Actiunea Tiganiadei  se desfasoara in Muntenia in sec. al XV-lea , Ion Budai  plaseaza actiuneain vremea lui Vlad Tepes care avea de dus o lupta crancena impotriva turcilor. Vlad Tepes a inteles bine politica de centralizare a statului feuda; s-a sprijinit pe tarani si targoveti, ingradind privilegiile boierilor si amenintandu-i cu decapitare pentru tradare 
 Desi scopul capodoperei nu este cel eroic, ci cel satiric la adresa tiganilor ( prin tigani se intaleg si altii care tocmai asa au facut si fac", ,,find tigani ca si tine - am socotit cuvios lucru de a scrie pentru tigani nostri..., din << Epistolie inchinatoaree >>)  citeste mai mult...

  Tiganiada-Prolog

  Tiganiada Cantecul I

  Tiganiada Cantecul II 

  Tiganiada Cantecul III 

  Tiganiada Cantecul IV
  
  Tiganiada Cantecul V
  Tiganida Cantecul VI
  Tiganida Cantecul VII 
  Tiganiada Cantecul VIII

   Tiganiada Cantecul IX
    Tiganiada Cantecul X
    Tiganiada Cantecul XI
    Tiganiada Cantecul XII

Țiganiada:Cântecul a XII

Țiganii la sfat încep gâlceavă;

Războiul atuncea li s-arată

Cu toată curtea sa cea gubá

Ș-învrăjbește țigănia toată;

Mulți voinici să-ucig în bătălie;

Vlad de voia sa merge-în urgie.

Țiganiada:Cântecul a XI

Janalău pe toți cu mintea-împacă

Ș-în urmă după-a lui socoteală

Cinstitul sobor cu tot să pleacă,

Când Cucavel cu gloata să scoală

Și năvălind pe sobor în pripă,

Mână pe delegați în răsipă.

Țiganiada:Cântecul a X

Țiganii sfaturile deșarte

Văzând a de obștelui popor,

Aleg pe cei învățați la carte,

Care între sine fac sobor

Să hotărască ce stăpânie

Ar fi bună pentru țigănie.

Țiganiada:Cântecul a IX

Boierii necredința-și arată;

Sultanul pe-un alt vodã numește;

Țiganii la nuntă sã desfată,

Unde Parpangel le povestește

Cum el prin o tâmplare nespusã,

Trecând prin iad, păn la raiu să dusă.

Deacă Vestea-în Târgovești ajunsă

De-a lui Vlad înaltă biruință,

Cum el oastea păgânească frânsă,

Boierii cei fără de credință

Ce cu turci avusă mestecare,

Făcură-între sine divan mare,

Sfătuindu-să pentru domnie

Și cum ș-ar drege treburile bine,

Ca de-a lui Vlad să scape mănie,

Nice să-încapă la mâni străine,

Mulți în multe chipuri, socotele

Arătându-și și bune și rele.^[1]

Atunci Dănescul rostu-și ațâță,^[2]

Râvna dându-i vorbă și priință:

Și fiind bogat, de naltă viță,

Auz la toți află și credință.

Iar' după ce la divan să-așază,

În chipul următoriu cuvântează:

„Măcar cum cinstiți boieri! vă pare

De-această biruință frumoasă,

Dar' eu socotesc făr' apărare

Cum că ne-așteaptă soarte jeloasă

Ș-amar în urmă!... Mila cerească

Deie, ce zic să nu să plinească!...

Am învins adecă!... Turcul fuge,

Vodă triumfă, muntenii saltă

Și gătesc păgânilor lănțuge,

Adevărat! biruința-e naltă!...

Însă, cu toate-aceste privele,

Într-alt chip sunt cugetele mele.

Voi știți câtă greutate trage

Țara de oștile-însuși a noastre,

Iar' când de războiu bucinul rage,

Nice poate cineva să-ș' pastre

Averea sa, nici dulce viață,

Fieșcare-și poartă capu-în brață.

Așa trăim de câțiva-ani încoace,

Tot întru bătăi primejdioase:

Tinerii ni se stâng, țara zace

Pustie, numa cu stârvuri ș-oase

Sămănată. Și dintru-a cui vină?

Cine-i acestor toate pricină?

Vlad Vodă din trufie deșartă

Și din ura lui Mahomet privată,

Asupră-ne pre păgâni întartă;

El apoi cu firea ne-alinată

Tinerimea la pierire bagă,

Iar' la primejdie țara-întreagă.^[3]

Nu-mi zică nime că-a lega pace

Cu păgânul mai rea treabă este,

Fiindcă de multă vreme-încoace

Credința nu-și ține, și de-aceste...

Că-în zădar îl vinuim, și doară

Vina pe noi înșine pogoară.

Cine-aleargă la turci cu făgadă

Ca, deacă-l va pune la domnie,

Țara-i va supune, și-în dovadă

De plecare, cu haraci îmbie?

Românu!... Cine patria sa vinde?

Românu!... Cine a vrăjbii foc aprinde?

Cine-ajutoriu de la păgân cere

Făcându-l hotărâtoriu și jude,

Iar' el răzămându-să-în putere,

După ce sfezile noastre-aude,

Celuia face dreptate, care

I-au dat făgăduință mai mare?^[4]

Ce folosu-i acum a să pune

Împrotiva celia putințe

Cării toată-Asia să supune?

Nici zece de-aceste biruințe

Ajung a ne pune-în ocrotire

De toată temerea-întru vinire.

Sultanul pănă la primăvară

Cu mai mare-oaste decât aceasta

Asupra noastră va-întoarce iară,

Și cine-împrotivă-i atunci va sta?

Și-unde este scris că totdeuna

A noastră va să fie cununa?

O dată numa!... sângur o dată

Deacă ne va fi fără priință

Norocul schimbaciu, iacă surpată

Țara din temeiu! Nici e putință

Ca vreodată să să mai rădice

Sau s-ajungă zile de ferice,^[5]

Ci va rămânea de tot supusă,

Ca și bulgărimea cu Sârbia

Ș-alte robite țări"... Abia spusă

Dănescul aceste, când solia

De la fratele lui Vlad sosește

Și cătră strânșii boieri grăiește:

„Sultanul prin mine vă trimite,

O, boieri cinstiți, pace, iertare!

Afla-veți aceste-adeverite

Ce vă spuiu cu gura, și-în scrisoare

(De cumva vorbei mele n-eți crede),

- În acest ferman", și fermanul dede.

Acolo-împăratul țării pace,

Iar' celor care a lui Vlad parte

Lăsând, la dânsul să vor întoarce,

Iertare de robie și de moarte

Făgăduia voind ca să fie

Pus un frate-a lui Vodă la domnie.^[6]

Această solie fu primită

La toată boierimea, ș-îndată

În toate părțile fu vestită,

Cu porunci ca țara să să-abată

De la Vlad și să nu mai primească

De la dânsul poruncă domnească.

Apoi la sultanul cu plecare

Trimisără-o de frunte solie

Să s-închine, să-ș' ceară iertare,

Și rugându-să ca la domnie

Pe-acel să puie Poarta nălțată,

Care-a fi mai vrednic să-l socoată.

Hăi, dragă musă! iară te-apucă

(Precum văd eu) strechia spulbărată!

Și va doar' undeva să te ducă

Iarăș' la vreo tâmplare ciudată,

De șagă sau bătaie necruntă

Sau poate că și tocma la nuntă!...^[7]

Deci, dacă-i așa, mai bine-abate

La vesela noastră țigănie

Ce-acuma prisosind cu de toate

Tăbărea la Spăteni, pe câmpie,

Bea, mânca, juca zile de vară

Întrege, din zori pănă în sară.

Parpangel încă să cununasă

Și fără de popă cu Romica.

La nuntă pe-o doao zi chemasă

Pe toți cei de frunte și voinica

Lui Tandaler oaste, de-azi pe mâne

Toate gătind cum să cuvine.

Încă soarele nu răsărisă

Când era toate gata de nuntă:

În oale fierbea curechiu cu clisă

Râncedă și cu ceapă mănuntă;

Fierbea și-alte mai multe bucate,

Dar' cine le va număra toate!^[8]

Iar' când răsărea frumosul soare,

Era și mesele-întinse toate:

Într-un blid mămăligă cu moare,

Într-altul fălci de porc afumate,

Apoi curechiu fiert cu râncezeală,

Ciuci, lapte acru, păsat, cricală...^[9]

Așa sta întinse toate bucate

Pe țelina verde și ierboasă,

Denaintea șetrii desfătate;

Toți oaspeții ședea ca la masă,

Numa Dârloiu ce era nun mare,

Stând ura și bea tot din picioare.^[10]

Iară ceaialaltă tinerime

Juca și cânta pe lângă laută;

Ba și coapta la cap bătrânime

A sări să-îndemna câteodată

Și mânea cu tinerii-împreună,

Toată zioa și noaptea pe lună.

Mitrofan, poetul cel de frunte

Și vestit de pe vremile-acele,

Care la cununii și la nunte

Făcea stihuri și bune și rele,

Scornisă, pe gustul lui Nason,

Mirelui un epithalamion,

Cărui dascăl Chiriligordon

Au scos un viers lin din psaltichie

Alcătuindu-l după canon,

Iară Neanes pe podobie

Îl cânta nuntașilor voioși

De vin, și sătui de cârtaboși.

Hârțoaga Zănoaghei chiar ne spune

Din fir în păr, câte-au fost cântate.

Scrie că Neanes avea strune

De mătasă pe ceteră-încordate

Și cum că șezând pe-o nocovală.

În acest chip el cânta cu fală:^[11]

„Tânăr vânătoriu, de mult fără sporiu,

După-un drăgălaș vâna sobolaș.

De-ar fi și să moriu! (zisă vânătoriu)

Drăguț sobolaș, ți-oi da de lăcaș.

Haida hăi, căpăi, hai la la, hăi hăi!

Prin desiș pe căi, hăi la la, căpăi!

Așa din zori cu multe sudori

Tinărul gonea, cu o săgețea

Pintr-un făgețel, sobol mititel,

Ce-încoace-încolea fugea, să-învârtea.

Păn' la un țipiș, unde lăturiș

Sărind pe furiș, să băgă-în desiș.

Atunci iar' și iar' el strigă-în zădar

Cătră soții săi și cătră căpăi,

Că ei merg și sar tot peste hotar.

Haida hăi, căpăi! hai la la, hai hăi!

Când fu spre sară, ieșind o fecioară

Din codru afară, cu frumsață rară^[12]

Ca ș-amórul blând îi grăi zâmbind:

„Tânăr vânătoriu, vânezi fără sporiu,

Lasă, lasă-ți gând de-a prinde-oarecând

Sobol fugătoriu, fără de-ajutoriu.

Sobolii, să știi, s-află-în vezunii

Și trebue-întii ca să-i prinzi de vii.

Jură-te mie, făr' viclenie,

Tare și vârtos, să-mi fii credincios;

Su vezunie voiu arăta ție

Ș-un sobol frumos, colea mai din gios!"

Tânărul uimit de bunul tâlnit,

Ș-uită de gonit, stă nehotărât.

Apoi cu milă zisă: „O, copilă!

Ah, sorioară, dragă fecioară!

De-ai fi miloasă, cum ești frumoasă,

Lege n-ai pune,-îndată mi-ai spune:

Iar' eu jurământ ți-oi jura presfânt

C-oi ținea cuvânt pănă la mormânt."

Prunca iubeață atunci roși-în față

Ca vara bujor, apoi linișor,

Cu mână isteață, arătă ș-învață

Zicând: „Frățior, fie-ț după dor,

Ice, su poale de munte-în vale,

Mergi tot pogorâș, păn' dai de țipiș;

De-acolea mai zios, supt un gruiu tufos,

Mergi pe părăuț pănă-i da de-un puț,

Acolo vârtos stai și nu da dos,

Că-acolo-i drăguț ție soboluț,

Acolo gata fi cu săgeata

Și cumu-i data, să-i dai zăgneata."

Voinicul marghiol tot mearsă domol

Păn' dede în vale de salbă moale,

Păn' dede de gol, unde-era sobol.

Trebile sale păzând cu cale,

Fără de hăisaș, fără căpăuaș,

Prinsă-un sobolaș, blând și drăgălaș.

Atunci copilă zisă-i cu milă

Suspinând mereu: „Ah, sobolul mieu!

Ah, fie-ți milă, nu-i face sâlă,

Să nu-i cază rău, că-i cu tot al tău.

Dintr-astă oară, din astă sară,

A ta-s fecioară și surioară!"

Tânărul fecior grăi plin de dor:

„Dragă fecioară! fi-m lelișoară,

Iară eu, mă jor, ți-oi fi bădișor!"

Să îmbrățoșară atunci și strigară:

„Dulce clipită, zi fericită,

Fire-ai lungită, trei ori atâtă!..."„

Mireasa ce ședea lângă masă

Cu fetele, nănașă și fină,

Era din toate mai rușinoasă

Ca una din cele fără vină,

Totuș' spun că bine-au înțăles

Cele ce cântasă Neanés.

Iară cimpoieriul Viorel

Au cântat miresii pe cimpoi

O cântare scornită de el

Când fusese-încă la Dorohoi.

Fetele să făcea rușinoase,

Ș-afară-acum să găta să iasă.

„Eram tinără ș-încă fragedă,

Mi-era lumea și zilele dragi.

Într-o zi fără nor și lúcedă,

Tocma pe vremea când să coc fragi,

Toate mearsără prunce tinere

La fragi, vesele, cu-a lor pinere.

Și eu ducu-mă cu-a mea pinară,

Eu încă-în codru la fragi roșii,

Dar' ah! iacă-mă-în urmă sângură,

De-a mele soațe eu rătăcii.

Eu strig, chiemu-le, dar' zădarnice

Sunt chiemările mele-amarnice.^[13]

Eu vărs lacreme, stau în cumpănă

Și mai că-mi vine de-urât să moriu,

Iacă un tinăr când mă tâmpină,

Cu chip și haină de vinătoriu

Care zise-mi: „Pruncă tinără,

Ce verși lacreme, ce te supără?"

„Oh, mă supără (ziși) că iacătă,^[14]

De-a mele soațe eu rătăcii!

Acuș' soarele mândru scapătă

Ș-încă eu drumul nu nimerii!

La drum scoate-mă, de-oi fi trainică,

O! bun tinere, ți-oi fi harnică."

Zâmbi tinăru ca și zorile

Ș-îi roși fața ca și rubin;

Cu dâns râsără d-albe florile,

Soarele râsă pe ceriu sărin.

El s-apròpie și mă-împresură,

Biata d-inimă mie-mi tremură.

Iar' în pinăra mea cu fragile,^[15]

El pusă-o mură lin linișor,

Nu de cele ce culeg dragile

Fete prin codru cel verdișor,

Dar' cu murele foarte seamănă,

Poți-i zice tu mură geamănă.

Nu e fagure, mursă proaspătă

Așa de dulce, nice zahăr.

Zieii poate că numa s-oaspătă

În ceriu ș-închină cu cel păhar.

Nu-s a luncilor toate murele

Așa bune și mai mult vesele!

Strigai: „Tinere, drăguț pretene,

Spune-ți numele, dulce pruncșor!"

Iar' el: „Verzile ceste cetine

Mă cunosc numa ca vânătoriu,

Maica este-mi dulcea Vinere,

Vânez inime blânde, tinere!...

Iar' tu jură-te, pruncă tinără,

Că-mi vei fi bună, eu-s Amór!..."

Zisăi: „Juru-mă pe-astă pinară,

Că pentru tine eu viiu și moriu!..."

De-atunci pare că nu-s dulci fragile

Cumu-s murele de-amor, dragile!..."

Cântând Viorel, fetele toate

De rușine fața-ș ascunsese

Celor alte femei după spate,

Dar' urechile nu-și închisese

Și râdea pe-ascuns de cele mure

A lui Viorel, mari, de pădure.^[16]

Bunul Parpangel cu cei de frunte

Voievozi și preteni ședea la masă,

Povestindu-le de ramuri crunte

Ce văzusă-n pădurea cea deasă;

Apoi cum își dedusă peste cap

De pe calul viteaz și sureap

Și pe rând toate câte cu dânsul

Pănă-întraceaiaș zi să tâmplasă;

Iar' mireasa abia-și ținea plânsul

La povestirea ceastă duioasă,

Auzând cum au fost leșinat

Și ca din morți iar' au înviat.

Astă tâmplare lăcrămoasă

Așa Parpangel atunci o spusă:

„Acum întorceam la voi acasă

(Zisă el scupind cu ceva tusă),

Căci mă trezisăm din buiguială

Și venisăm iar la socoteală.

Mai multe ce să vă mai grăiesc?

Armat văzându-mă și călare,

Însumețit cu portul voinicesc,

Îmi veni ca să fac o cercare

Cum mi-ar ședea să fiu un voinic

Dă hăia care viteji să zic.

Gândind ahasta, smulsăi dân teacă

Sabia luce și strângând calul

Făr' de-acea-înfocat răcnii! Și iacă,

Într-un zbor trecui valea și dealul,

Iar', cum îmi fu spaima și mirarea,

Când îmi văzui neașteptată starea!

Mulțime de turci zării deodată

Venindu-mi asupra vrăjmășește;

Eu cu inima dă frică-înghețată

Trăgeam calul dă frâu bărbătește,

Vrând cursul să-i plec într-altă parte

Și să scap dă ticăita moarte.

Dar calul iute și-înfierbântat

Cât adulmecă turceasca-ordie,

Începu tocma ca ș-un turbat

A sări ș-a mă duce-în tărie,

Nici putui dă-aci să-l mai opresc

Păn' să băgă-în stulul păgânesc.

Atunci și fără dă îmbiere

Fui sâlit a mă-apăra dă moarte

Ș-a da morțiș', din toată putere,

Mai dă hasta, mai dă haia parte,

Pănă mă făcu biata nevoie

Un mare viteaz și fără voie.

Dă unde vedeți că calul bun

Face și el viteji câteodată,

Dar' mai multe ce să vă mai spun?

Văzui fugind oastea spăimântată

Dă-un sângur voinic dă cal răpit,

Lucru doar' încă nepomenit,

Toate-aheste era minunate,

Dă nu da beleaua peste mine.

Văzând eu că turci-ș' întorc spate

Ca când mă-ar hi-învitat oarecine

„După mine, copii, sus o dată!..."

Strigai cu sabia rădicată.

Ș-înteții calul așa dă tare,

Cât gândii că-în nuori va să salte,

Dar', oh, nenărocoasă tâmplare!

Mă zvârli-în mijlocul unii balte.

Nici apoi știu ce s-au mai tâmplat,

Că eu-îndată-am și leșinat!...^[17]

Însă câte văzui minunate

Și pă-unde mearsă sufletul mieu,

Nu vi le-aș putea eu spune toate

De vă-aș grăi trei zile mereu,

Totuș' dintr-ahale-o părțișoară

V-oi spune-acum, alte, dă-altă oară.

Și să păru ca când oarecine,

Nu știu alb, negru sau pestricat,

Apropiindu-să cătră mine,

Unde eu căzusăm leșinat,

Mă dusă cu sine tot zburând,

Pă cum acuș' voi spune pă rând.

Dusă-mă pântră peșteri afunde,

Prin groape, vârtoape-întunecoase,

Ah! și cine mai știe pă unde,

Păstă nește lacuri puturoase,

Pănă când ieșirăm dân strâmtoare,

Unde ni să-arătă cevaș' zare.

Atunci purtătoriul mie zise:

„Aicia să-începe haia lume,

De care premulți într-alt chip visă;

Drept aceasta eu te-am adus anume

Ca să vezi tu cu ochii tăi toate

Și să spui la țiganele gloate."

Apoi îmi arătă de departe

O văloaie foarte mare, mare,

Tot grăind: „Asta-i care la carte

Să zice Gheena și dă care

Mulți în multe chipuri socotesc,

Însă,-într-adăvăr, mai toți bârfesc.^[18]

Caută! Dă-aici fără stricăciune

Tu vei oblici tot ce să face

Ș-întorcând la viață vei spune

La fieștecare cumu-ți place".

Așa zisă ducătoriul mieu,

Iar' eu priveam la toate mereu.

Dar' o! cum voi spune toate-ahele

Ce văzui ș-auzii față de față!

Că sângur pomenindu-mi dă ele

M-apucă nește fiori și greață,

Dă groază tot păru mi să-înspică,

Iar' inima-mi tremură dă frică.

Nice-un soare acolo luminează,

Nici pă ceriu sărin lună cu stele,

Ci numa văpăile fac rază,

Însă ce mai văpăi sunt ahele?

Dintr-însă nori dă fum să rădică

Și ploaie dă scântei arzând pică.^[19]

Râuri dă foc încolo ș-încoace

Merg bobotind ca nește pârjoale,

Focul nestâns toate-arde și coace,

Iar' pe zios, în loc de iarbă moale,

Jar și spuză fierbinte răsare,

Nespusă din sine dând putoare.

Văzui pe toți dracii-în pielea goală,

Cu coarne-în frunte, cu nas dă câne,

Păstătot mânjiți cu neagră smoală,

Brânci dă urs având și coade spâne,

Ochi dă buhă, dă capră picioare

Ș-arepi dă liliac în spinare.

Văzui muncile iadului toate.

Cum fii Sătanii-ș' fac izbândă

Asupra celor morți în păcate,

Sau și care au căzut supt osândă.

O, groaznică ș-amară vedere!

Vrând a spune, graiu-în gură-mi piere.^[20]

Toate păcatele mari dă moarte

Au și pedepse după măsură,

Căci prin aha și dă-ahaia parte

Îș' ia fieșcare certătură,

Prin care-au greșit și dă pre care

Tras fiind s-abătu dân cărare.^[21]

Vânzarii și hainii ce vând

Sânge nevinovat pentru bani,

Stau dă coaste spânzurați pă rând,

Ca și-în măcelării hăi cârlani.

Iar' dracii călăi în gură d-arsă

Aur ș-argint fierbinte le varsă.

Tiranii crunți și făr' de-omenire

Șed legați pe tronuri înfocate,

Bând sânge fierbinte din potire,

Iar' din mațele lor spintecate

Fac dracii cârnați și sângereți

Ș-alte mâncări pentru drăculeți.^[22]

Așijdere pă domni și boieri

Care jupesc pă bietul țăran

Iau la sine dracii măceleri

Făr' a da pentru dânși vrun ban,

Hrănindu-i cu cătran și,-în loc de-apă,

Cu fiere mult amară-îi adapă.

Păntru tâlhari ș-ucigași ce-oi zice?

Acește pă câmpuri trași în țapă

Rămân vii și nu mor ca ș-aice;

Corbii și cioarele crierii le sapă

Și scocioresc de sus, iar' hierile

De zios le scobesc măruntăile.

Muierea care pă-al său bărbat

Pentru ibovnicul doară iubit,

Ce venin ș-otravă-au fermecat

Sau macar cum ea l-au omorât,

Pă-ahaia dracii suind călare

O duc unde-i văpaia mai mare

Străpungându-o prin gemănare

Cu tăciuni aprinși sau înfocate

Frigări, ș-în asemene stare

Aflându-să purure va pate!...

O! voi muieri pre slabe dă minte,

Luați sama la heste cuvinte!...^[23]

Iar' hălòr care pă-alții dăfaimă

Și prin clevetiri numele strică,

Diavolii cu cârlije dă-aramă

Limba vinovată le dăspică

Purtându-i ca pe nește urși pin ha țară,

Făcându-i să joace dă măscară.

Judecătoriu ce luă mită

Pentru ca să facă strâmbătate,

Acolo slujește pentru pită

Și numa sângur păntru bucate,

Dar' a sa cuviincioasă plată

Nu o dobândește niceodată,

Că toți i-o tăgăduiesc în față

Și cu marturi îl fac dă minciună,

Toți judecătorii i să-încreață,

Nice-l lasă jaloba să-ș' spună,

Ci, când a jeluire să-apucă,

Ușile-i arată să să ducă.

Nemilostivii cătră săraci,

Care-a face milă nu să-îndură,

Umblă cerșind în iad pe la draci,

Însă pretutindene-îi înjură

Și, fără-a le da cevaș' în pungă

Sau în traistă, cu cânii alungă.^[24]

Lacomul ce pentru bogătate

Strânsă bani cu chipuri neînvoite

Umblă acolo tot cu traista-în spate

Întinzând mânile ticăite

După milă, ci făr' de folos.

Căci acolo toate-i merg pe dos.

Și, măcar umblând din ușă-în ușă

El îș' umple straista dă bucate,

Totuș' purure foamea-l sugușă

Și nimic a lua-în gură poate.

Că-orice gustă dân haia ce-i place,

Tot în aur ș-argint să preface.^[25]

Ce să vă mai zic dă helelalte

Pedepse-a iadului ce văzui!

Icia, supt nește șetri nalte,

Stau cârcâmele rând și fieșcui

Dau dă mâncat și dă beut în dar,

Iar' dracii-îș închină cu păhar.

Păcură, smoală, rășină-aprinsă

Și cu topită piatră pucioasă

Este beutura lor întinsă,

Iar dă mâncat jar cu spuză deasă.

Iar' dă crâc mărițe și crâc mari

Pe-aceia pun ș-acolo să fie,

Care din drepte măsuri și mari

Au făcut mai mici prin viclenie

Ș-au băgat vrăjituri ș-apă-în vin

Sau măsura n-au făcut dăplin.

Dincolea vezi bolte și dughene

Tot cu marfă pentr' oamenii răi:

Cesta vinde-obrăzare viclene

Pentru fățarnici și farisăi,

Cela sâliman și rumenele

Ș-alte-ape stricătoare dă piele.

Altul strigă: „Brea! veniți încoace

La vrăjituri evtene ș-otrave,

La fapturi mestecate-în pogace,

În turte ș-în plăcinte jilave,

Farmece dă tot feliu și vrăji

Cu-învățătura cum să le dregi."^[26]

De-acolo dracii neguțători

Iau marfă évtenă, pă credit,

Ș-oamenilor dă rău făcători

Pre scump o vând, căci prețul tocmit

Păntru hăst feliu dă marfe dășarte

Este sufletul lor după moarte.

După ce toate-aceste cu groază

Văzui fiind eu mâhnit în mine,

În toate laturi priveam cu pază

Și dă frică plin: oare nu vine

Vreun drac și la mine să mă iaie,

Să-ș' facă doară vro bobătaie?

Dar' povața mea nu știu dă unde,

Iarăș' stete-înainte-mi deodată;

Făr' a mă-întreba, făr' a-i răspunde,

Mă luă dă guler și dă-o spată

Și zbură-în sus cu mine ca vântul,

Crepându-să-înaintea lui pământul.

Așa trecurăm prin pământ ș-ape

Păn' ajunsăm la văzduhul rar,

Ne-înălțarăm apoi păn' aproape

Colo, de-unde zodiile răsar,

Trecând pintre nește locuri puste,

Noao vămi și noao punți înguste.

^[27]

De-abea în urmă, cu multă trudă,

Ajunsăm la poarta ha dă raiu,

Iar Sân Pietru căutând pă o hudă,

Așa zisă cu sântul său graiu:

„Dar tu, măi țigane, ce cauți aici

În cămeșă cusută cu-arnici?

Nu știi tu că-în trupul păcătos

Nu este slobod a-intra nimărui

Aici în raiul nostru frumos?..."

Eu îngenunchind mă-închinai lui

Și zisăi: „Să mă ierți, sânția-ta,

Eu n-am venit aici dă voia mea...^[28]

Ci, iacă! tot ahăstă mă dusă

Pă unde eu n-am fost niceodată!"

Eu zicând aheste-mi făceam cruce,

Dar' povața mea scoate ș-arată

Nește scrisori și dreptăți care-avea

Dă la Sân Mihai, precum el zicea.

Cum Sân Pietru le zări dă parte,

Nu mai grăi nimica, ci-îndată

Deschise luminoasele poarte

Și iacă grădina desfătată

A raiului toată eu văzui,

Dă care voiu acuș' să vă spui.

În raiu nimene nu să sloboade

Dacă nu e ca lamura curat,

Dăci, pă care din lăuntru roade

Dă-ar hi cât dă mic ghimp sau păcat,

Întii trăbuie pân iad să treacă

Și lungă pocăință să facă.

De-acolo venindu-i zioa scrisă

Scapă și trecând din vamă-în vamă

Sosește pănă la poarta-închisă

A raiului, dar' nime nu-l cheamă

Și nu poate să să bage-în raiu

Fără carte de la Sân Mihaiu.

O! dă iadul urât tot să fugi!

În raiu frumos tot să rămâi,

Tocma dă te-ar alunga cu drugi!

Ce desfătări și ce veselii

Sunt acolo, nu să poate spune,

Sufletul uimit dă minune!

Raiul e grădina desfătată,

Întră ceriu și-între pământ sădită,

Dă trup pământesc neapropiată,

Dă minte-omenească negâcită,^[29]

Care, după vrednicii, să-împarte

Sufletelor drepte după moarte.^[30]

Măcar de-aș avea eu limbi o mie

Și-atâte guri bine grăitoare,

Nu vă-aș putea spune, nice scrie,

Lăcașurile desmierdătoare

Și frumusețele raiului toate,

Care pentru cei buni sunt gătate.

Acolo vezi tot zile sărine

Și ceriu limpede, fără nuori,

Vântucele drăgălașe, line

Dulce suflând prin frunze și flori,

Tot feliu dă păsărele ciudate

Cu viersuri cântând pre minunate.

Acolo Dumnezieu așa fece,

Să nu fie vară zădufoasă,

Nici iarnă cu ger, nici toamnă rece,

Ci tot primăvară mângăioasă;

Soarele-încălzește și desfată,

Iară nu pripește niciodată.

Câmpurile cu flori osăbite

Ș-aici la noi încă nevăzute,

Sunt pre desfătat acoperite

Cu tot feliul de roduri crescute,

Iar' pă zios în loc dă pietricele

Zac tot pietri scumpe și mărgele.

În locul de arburi și copace

Cresc rodii, nărănciuri ș-alămâi

Și tot feliu dă pom ce la gust place,

Cum și rodite cu struguri vii,

Iar' în loc dă năsip și țărână.

Tot grăunță dă-aur iai în mână.

Râuri dă lapte dulce pă vale

Curg acolo și dă unt păraie,

Țărmuri-s dă mămăligă moale,

Dă pogăci, dă pite și mălaie!...

O, ce sântă și bună tocmeală!

Mânci cât vrei și bei făr' ostăneală.^[31]

Colea vezi un șipot dă rachie,

Ici dă proaspătă mursă-un izvor,

Dincolea baltă dă vin te-îmbie,

Iară căuș, păhar sau urcior

Zăcând afli-îndată lângă tine,

Oricând chieful dă băut îți vine.

Dealurile și coastele toate

Sunt dă caș, dă brânză, dă slănină,

Iar' munții și stânce gurguiate,

Tot dă zahăr, stafide, smochine!...

De pe ramurile dă copaci,

Spânzură covrigi, turte, colaci.

Gardurile-acolo-s împletite

Tot cu fripți cârnăciori lungi, aioși,

Cu plăcinte calde streșinite,

Iar' în loc dă pari tot cârtaboși;

Dară spetele, dragile mele,

Sunt la garduri în loc de proptele.^[32]

Eu eram uimit întru mirare

Dă toate-aheste lucruri dă frunte,

Când oblicii venind pă cărare

Doi moșnegi cu barbele cărunte,

Din carii-unul zâmbind cătră mine

Zisă:-„O! fiiule, eu vin la tine!...

Căci pă haia lume ți-am fost tată,

Iară-ahăsta e strămoșul tău!

Dacă-ți aduci aminte (ian caută

Dă e-așa păcum îți spuneam eu,

Când mă-întrebai tu dă Zundadel!),

Ahăsta pă care vezi, este el!"

O, Doamne! cum îmi fu dă ciudat

Pă lângă-inimă, văzând aheste!...

Graiu-mi stete-în grumazi înnecat

Dă bucuria fără dă veste;

Căzui la pământ să mă închin

Și vărsai lacreme cu suspin.^[33]

„O, tată, te mai văd o dată!

O, dă câte ori te-am plâns acasă!"

(Strigai). El cu față-însărinată

Răspunsă: „Lasă, fătu-mieu, lasă

Suspinul și toată voia rea,

Că-aici nu-i loc de-a să supăra!

Puține-aici încă tu minute

Ai să zăbovești și mai multe foarte

Am să-ți spuiu ție necunoscute,

Ce să vor tâmpla după-a ta moarte,

Și toate câte-are să petreacă

A voastră țigănie săracă!..."

Heste zicând mă luă dă mână

Și depreună cu Șundadel

Mă dusără-aproape dă-o fântână

Unde strămoșu-mi dede-un inel

Și grăi: „Dragu mieu nepoțele,

Hăi, multe-așteaptă pă țigani rele!^[34]

Doară sosi-va, măcar târzie,

Zioa, lung după-a ta răposare,

Zioa ha plină dă bucurie,

În carea și lor va luci soare,

Iar' pănă-atunci supt robie-amară

Purure vor hi și supt ocară.

Ian caută tu prin hăst inel,

Aici în hastă fântână-afundă!...

Toate chiar tu vei zări prin el

Și prin cercura lui ha rătundă..."

Eu privii prin inelul ciudat

Și iacă ce mi s-au arătat:

Zării întiaș dată trii fete

Dă-împărat, ca când ar hi robite,

Amar plângând, nici voind să-încete;

Pre tâlhari, cu lacremi umilite

Să sâlea să plece spre-omenire,

Iar' ei n-arăta nici o sâmțire.

Doao dântr-înse era-îmbrăcate

Ca nește doamne stăpânitoare,

Dar' totuș făcea slujbă de-argate,

Iar' una,-în văștmânte-ovilitoare

Dă roabă, era sâlită-a face

Orice răpitorilor săi place.

După aceasta văzui dă dăparte

O grămadă dă oameni vrăjbiți

Aducând unul altuie moarte;

Gândeai că-s dă turbare porniți,

Așa era dă sălbătecoși,

Toți având pă cap căițe roși.

La ceastă vrajbă din fundul mării

Iacă-un voinic iese fără veste,

Armat cu un steag și haine nerii,

Iar pe steag să cetea scrise-aceste:

„A treia oară vin să vă-împac!"

Toți învrăjbiții caută și tac.^[35]

Cu șuier groaznic fieșcare

Căscă fălcile să-l îmbuce,

Iară el scoasă-o căciulă mare

Făcând cu dănsa-asupră-le cruce;

Și iacă bălaurii supt undă

Cumplit răgnind iară să cufundă.

De-aci purceasă-încolea și-încoace

Gonind după vrajba nealinată

Și făcând pretutindene pace,

Iar' prin o tâmplare minunată

Ajunsă într'o noapte spre zori

Și la heste trei roabe surori.

2

Atunci eu nu mă putui răbdare

Să nu-întreb pă strămoșul bătrân

Carele-mi zisă:-„Ahăstaă-iî cel care

Obiceaiul va strica păgân

Și va da robilor slobozie

În vremea când s-a tâmpla să vie.

Dar, dacă vrei să știi pentru heste

Trei fete (pă cum vezi) dă-împărat..."^[36]

Ahasta grăind fără dă veste

Cuvântul îi rămasă curmat,

Căci îndată venind nu știu cine

Mă luă și mă dusă cu sine;

Și nice știu pă unde mă dusă,

Destul că eu mă trezii în pat,

Însă, ce pagubă că nu-mi spusă

Zundadel mai chiar și mai curat

Pentru hăl voinic pre minunat

Cu hele trii fete dă-împărat!"

Aici Parpangel fârși povestea,

Toți ascultătorii să mirară,

Dar' cei tineri cu cele neveste

Tot își dănțuia pă lună-afară.

Într-acest chip au fost prăznuită

Nunta lui Parpangel cea vestită.

FÂRȘIT

---

1. Jump up ↑ Mulți dintru boieri nu era prieteni lui Vlad Vodă și aceștea să strinsese la sfat, ca să hotărască ce vor să facă întru împrejurările aceste. M. P.
2. Jump up ↑ Dănescul acesta, de bună samă, era din neamul lui Dan Vodă, căci s-află la scriptorii ungurești de un Dan Vodă, pe care Ioan Huniadi (Hunedoreanul) l-a pus vodă; și acel Dan să vede că au fost în frățietate cu dânsul Ioan. Erudițian.
3. Jump up ↑ Ceste ce zice Dănescul au asămănare cu adevărul, căci prin războaie lungi țara să prăpădește, însă luând lucrul de-altă parte, cine știe, fire-ar fi fost în urmă rămas Țara Românească și cu atâta slobozie cât are acum, de nu s-ar fi arătat atunci întii unii dintre domni că sunt harnici a-ș' ocroti stăpânia sa, ori de ce neprieten din afară! Coconul Politicos.
4. Jump up ↑ N-avem ce să zicem, Dănescul spune tot adevărul. Adecă, de ar fi fost familiile cele mai mari în țară, unite între sine, spre binele de obște a țării, nici o dată nu ar fi putut-o supune turcii, dar fiindcă acele familii sfădindu-să pentru întiețime și domnie, însuș au alergat la turci și alte neamuri vecine, supuindu-să pe sine și țara pentru ajutoriu. C. Criticos.
5. Jump up ↑ Toate aceste sunt adevărate, însă ș-aceasta este și rămâne adevărat că, deacă ar fi ținut cu Vlad Vodă țara cum să cuvine, el după această biruință putea să facă alt feliu de pace cu cinstea norodului romănesc; și de aci încolo putea să să întărească țara cu legături ce ar fi închieiat cu alți crai creștinești de pre împrejur. C. Politicos.
6. Jump up ↑ Aceasta, cum că sultanul au pus în locul lui Vlad pe un frate a lui, să scrie și la istorie.
7. Jump up ↑ Poetul fârșind povestirea pentru boierii adunați, să întoarce cu povestea la țigani.
8. Jump up ↑ Adecă țiganii, după ce întorsese acasă cu tot feliu de mâncări și vite ce aflasă în tabăra turcească, nu făcea altă, fără să ospăta întruna; iar Parpangel să cununasă și fără popă cu Romica, ș-acum era toate gata de nuntă care avea să fie a doao. Însă a doao zi, pănă a răsări soarele, fierbea curechiul cu slănină râncedă (aceasta-i gustul cel mai mare a țiganilor pă astă zi) și alte bucate.
9. Jump up ↑ Aceste sunt bucatele țiganilor cele mai dragi. Cricală este un cuvânt nu pretutindene obicinuit și semnează tot aceaiaș' care pe alte locuri să zice tocană.
10. Jump up ↑ Va să zică că Dârloiu fiind nun mare, sta în picioare și așa stând bea. Însă la izvod, pe cum au însemnat Talalău, să află într-alt chip ș-alte cuvinte, care poetul aflând că nu este cu cuviință a spune cu aceleș' cuvinte, le-au strămutat. Deci (precum zice Talalău), la orighinal s-află aceste stihuri:

    Toți oaspeții șezând la masă

    Bea din cur, dar' numa nunu mare

    Dârloiu ura și bea din picioare!

    
    Poetul nostru, dară, s-au ferit a pune cuvânt de rușine bea din cur; au pus într-alt chip ne strămutând noima, căci, pe cum vorbea țiganii pe vremile acele, a bea din cur nu va să zică alta, fără a bea șezând. Cum au pus și poetul. Erudițian.
11. Jump up ↑ De acest poet slăvit Mitrofan, n-am cetit nicăiri. Simplițian.

    a) Epithalamion va să zică cântare de nuntă, iar Nason este Ovid, poetul romanilor, care au scris de dragoste. Și pentru aceasta fu izgonit de August Chesáriu, la Tomos, pe malul Mării Negre. Filologos.

    b) Adecă Mitrofan au izvodit o cântare de nuntă, pe gustul lui Ovid! Acum înțăleg!... Onoch.

    v) Dascăl Liripipion au scornit glasul la cântarea lui Mitrofan, și cântărețul Neanes cânta acel glas, pe podobie. Simplițian.

12. Jump up ↑ Acest feliu de cântări de nuntă, și la neamurile politicite, precum la greci și la romani, au fost obicinuite cu multă slobozie, ba și țăranii noștri astăzi au ale sale cântări de nuntă din bătrâni. Și toate asemene cântări, câte am cetit, toate le-am aflat unsuroase, adecă cu multă slobozie, cu mult mai tare decât aceste țigănești, de care avem să mulțămim învățatului Talalău, care întregindu-le, le-au însemnat la marginile izvodului, căci multe locuri care s-au părut unor evlavnici călugări de la Cioară, cu prepus, au fost cu totul șterse și au trebuit să se împrumute din izvodul Zănoaghei. Erudițian.

    a) Aceste încai se pot zice vierșuri ca și cumu-s a noastre. Mai bine făcea poetecul acesta să fie scris tot cu de aceste. Idiotiseanu.

    b) Aceste-mi îmi plac și mie, vere! Onochef.

13. Jump up ↑ Trebuie a lua sama că aceste doao cântări sunt făcute tot pe aceaiaș' măsură cu stihurile celealalte, însă cu ritmă îndoită, adecă asemene cântărilor de obște. Musofilos.
14. Jump up ↑ Ziși, adecă zisăi; la poesie poate să să trebuințască acest cuvânt învechit. M. P.
15. Jump up ↑ Pinără. Mult mi-am bătut capu ce va să zică acest cuvânt: am căutat anume și eu la orighinal și am aflat tot așa. Însă preînvățatul Talalău însemnează că ar trebui să să zică pániră, fiindcă este de la panis, și va să zică corfă sau corfiță; am aflat și la une manuscripturi scris tot acelaș' cuvânt, dar' almintrele, adecă, pinăr, de unde s-arată că cuvântu acesta s-au scris în multe feliuri. Însă eu socotesc că după firea limbii romănești ar trebui să să zică pìnără. C. Filologos.
16. Jump up ↑ Eu nu știu drept ce să să fie rușinat fetele, căci nu văd nimic de rușine. Onochef.
17. Jump up ↑ Parpangel să vede că au fost om de cinste și iubitoriu de adevăr, că, deacă ar fi fost altul, la o tâmplare ca aceasta, cum ne-ar putea minți de frumos! Ar spune vitejii neauzite ce au făcut, știind că nu era nime de față ca să-l facă de minciună; însă el spune toate, și împrotiva sa. C. Criticos.
18. Jump up ↑ Parpangel, precum s-arată, au avut mai multă cunoștință decât un om de obște, când știe el și de Gheena. C. Criticos.
19. Jump up ↑ Ce spune aici sunt adevărate, căci așa scriu și cărțile, că cel mai groaznic este în iad. Idiotis.

    a) Deacă au fost el în iad, anevoie să poate crede că au ieșit de acolo și au spus țiganilor! căci scris este că din iad nu este mântuire. P. Evlaviosu.

    b) Dar că nu-i așa, părinte! căci el au fost, precum se vede numai ca oaspe acolo! Mustrul ot Puntureni.

20. Jump up ↑ Tocma așa-s zugrăviți dracii și pă păreții besericii noastre! Onoch.

    a) Ar fi trebuit să adauge: cu coade de balaur, că așa sunt. P. Desidem.

    b) Așa va să zică și el când zice: cu coade spâne, care va să zică coade fără păr. Mândr.

21. Jump up ↑ Adecă va să zică că fieștecare îș ia pedeapsa cu totul măsurată după greșala ce au făcut. C. Criticos.

    a) Ba nu așa, ci precum zice Scriptura: nas pentru nas, urechie pentru urechie! Adecă cu ce mădulariu au păcătuit, prin acelaș' să pedepsește. P. Desidem.

22. Jump up ↑ Aici să mă ierte Parpangel! O face prea groasă! Că cine au auzit ca dracii să aibă copii. Simplițian.

    a) Și pentru ce nu? Eu am cetit la Scriptură, că în zilele de demult, fii lui Dumnezieu s-au îndrăjit cu fetele oamenilor și au făcut copii, și din copii aceia apoi s-au făcut urieși. Pentru ce dară să nu poată face draci cu strigoile copii! Popa Ciuhurezu din Broșteni.

    b) Popa Ciuhurezu să vede a avea dreptate, căci că cetește la un istoric foarte vechiu, anume Iordán (sau, cum zic alții, Iornánd), care zice că un craiu a gotilor au izgonit din tabără un feliu de vrăjitori și strige, care apoi dând în pustietate de draci au făcut copii, și dintr-acei copii s-au născut hunii. Erudițian.

23. Jump up ↑ Tocma așa s-află zugrăvit și în biserica noastră! Onochef.

    a) Parpangel aici bate șaua să să preceapă iapa, adecă să auză Romica. Mustru ot Punt.

24. Jump up ↑ Asta-mi place! Aceasta-i pedeapsa lor cea mai cuviincioasă, căci precum au făcut ei, așa li să face și lor. Simplițian.
25. Jump up ↑ Asta-i ca și cum spune la mithologhie, că Midas, un craiu lacom, au cerut de la zei ca să-i deie acel dar, ori ce va lua în mână să să facă aur. Și zei l-au ascultat; iar el cu mare bucurie văzând că ori de ce să atinge să preface în aur, când fu vreme de masă, șezu să mănânce și, cât să atinsă de pâne, să făcu aur, păharul cu vin așijdere. În urmă tânguindu-să de nebunia sa, muri de foame. Erudițian.
26. Jump up ↑ Cu toate aceste este de a întreba, oare adevărate-s aceste ce ne înșiră aici Parpangel? Căci multe spune el, care nu să împrotivesc credinții noastre, dar și multe alte care nu pot să fie crezute nicecacum; spre pildă: că în iad fac cârnați și sunt dughene cu marfă și ca de aceste. Deci eu socotesc că țiganul auzind multe despre muncile iadului și văzând și pe la une beserici zugrăvit iadul, după ce-au leșinat, întru fierbințala sângelui, mintea lui i-au buiguit aceste care el le ținea minte, și în urmă însuș credea că au văzut acele. C. Criticos.

    a) Poate fi și aceasta, că el buiguind de acest feliu de lucruri, în urmă ș-au făcut o sìstimă (așezământ), ca să-ș facă nume la țiganii săi și să să facă dătătoriu de lege, precum bine au băgat de samă mai sus numitul Talalău care zice că Parpangel mai târziu la nice un sfat nu s-au mestecat cu țiganii și nici au vorbit la adunările lor, ci au tăcut numa și au ascultat, ca să să vază mai înțălept. Erudițian.

27. Jump up ↑ Cu toate aceste este de a întreba, oare adevărate-s aceste ce ne înșiră aici Parpangel? Căci multe spune el, care nu să împrotivesc credinții noastre, dar și multe alte care nu pot să fie crezute nicecacum; spre pildă: că în iad fac cârnați și sunt dughene cu marfă și ca de aceste. Deci eu socotesc că țiganul auzind multe despre muncile iadului și văzând și pe la une beserici zugrăvit iadul, după ce-au leșinat, întru fierbințala sângelui, mintea lui i-au buiguit aceste care el le ținea minte, și în urmă însuș credea că au văzut acele. C. Criticos.

    a) Poate fi și aceasta, că el buiguind de acest feliu de lucruri, în urmă ș-au făcut o sìstimă (așezământ), ca să-ș facă nume la țiganii săi și să să facă dătătoriu de lege, precum bine au băgat de samă mai sus numitul Talalău care zice că Parpangel mai târziu la nice un sfat nu s-au mestecat cu țiganii și nici au vorbit la adunările lor, ci au tăcut numa și au ascultat, ca să să vază mai înțălept. Erudițian.

28. Jump up ↑ Dintr-aceste doao strofe să cunoaște fără îndoială că țiganul bârfește, căci socotește că raiul e îngrădit, ca și casa țăranilor. C. Criticos.

    a) Acea n-ar fi nemic, căci prin hudă va să zică ferestruică, dar de cuvintele lui Sân Pietru este întrebare, că adiafor este ori în ce hai merge cineva la rai! Simplițian.

29. Jump up ↑ Iată precum am zis eu, să arată ș-aici, că țiganul au auzit povestind de aceste pe țărani și în buiguială fiind apoi, mintea tot cu acestea i să îndeletnice; iar el însănătoșindu-să credea toate adevărate, ca când s-ar fi întâmplat. Criticos.

    a) Poate că el n-au fost în raiul nostru a creștinilor, ci în raiul țiganilor. Onochef.

    b) Bine zice chir Onochefalos, căci de raiul nostru almintre vorbesc s. s. părinți. Popa Nătăroi.

30. Jump up ↑ La multe neamuri este raiul zugrăvit, însă în multe chipuri; spre pildă raiul turcilor.
31. Jump up ↑ Vezi dară că-i așa cum am zis eu, că țiganul, ca să să facă un dătătoriu de lege la țigani, și doară să facă o relighie noao, au adaus aceste din capul său, știind că țiganilor a lucra nu le place, ci a ședea ș-a mânca; și fiindcă țiganii erau iubitori de acest feliu de mâncări, și Parpangel le povestește, după gustul lor, ca să aibă mai multă poftă. Erudițian.
32. Jump up ↑ Acesta-i adevărat raiul țiganilor. C. Criticos.
33. Jump up ↑ Acum văd și eu că au fost raiul țigănesc, căci și moșu lui Parpangel era acolo, și tată-său. Onochef.
34. Jump up ↑ Poetul nostru, de bună samă au vrut să imiteze pe Virghil, când scrie că Eneia a mers la Câmpii Elisèi.
35. Jump up ↑ Aceste sunt nește lucruri care eu nu le înțeleg. Idiot.

    a) Nici eu, vere! Onoch.

36. Jump up ↑ Cum poate să fie aceasta, că Parpangel caută numa oare câteva minute prin inel și văzu atâte! Însă toate ca toate, iar' cum putu el vedea că într-o noapte, spre zori de zioo, acel voinic sosi la cele trei fete de împărat? Criticos.

    a) Dacă așa i s-au arătat! Onoch.