Comentariu Plumb

George Bacovia Plumb

 comentariu

artă poetică simbolistă

  Simbolismul  este un curent literar apărut în Franţa la sfârșitul secolului al XIX-lea.Plumb ca practică lirică, dar și ca o cristalizare teoretică, simbolismul reprezintă primul pas spre modernitate.

Poezia simbolistă promovează lirismul pur ca modalitate de a exprimaceea ce nu poate fi exprimat: sufletul uman insondabil și misterele lumii.

Curentul simbolist a impus ambiguitatea poeziei, optând pentru calea intuitivă de cunoaștere. Poezia devine pură și valorifică tehnici specifice: sugestia, simbolul, muzicalitatea, inovaţia prozodică, universul citadin, însingurarea etc.

Considerat cel mai impotant poet simbolist din literatura română, George Bacovia deschide calea lirismului românesc spre modernitate.

Poezia „Plumb” apare, programatic, în fruntea primului volum bacovian căruia îi dă și titlul. Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolului, tehnica repetiţiilor, cromatica şi dramatismul trăirii eului liric. Poezia sintetizează motive şi mijloace de expresie specifice pentru sensul special al simplităţii bacoviene.

Titlul poeziei este un  simbol, plumbul fiind, în realitate, un metal de culoare cenușie, cu o greutate specifică mare. Astfel prin cele două trăsături creează mai multe sugestii: prin culoare, sugerează o existenţă cenușie, monotonă și uniformă, iar prin greutate, o stare sufletească apăsătoare, grea, un spaţiu existenţial închis, fără soluţii de ieșire.

Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială. Structural, poezia „Plumb” este construită pe principiul simetriei. Simetria este asigurată dintre raportul dintre structura strofică și planurile imaginarului poetic: prima strofă corespunde universului exterior, iar a doua universului trăirilor interioare ale eului liric. Relaţia de simetrie este asigurată și de paralelismul sintactic dintre versurile celor două catrene: „Dormeau adânc / Dormea întors; stam singur / Stam singur; și scârţâiau / și-i atârnau.”

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: pers. I. a verbelor – „stam”, „am început”, pers. I. a adjectivului posesiv „meu”.

Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis. Apăsător, sufocant în care eul poetic se simte claustrat: un cavou, simbolizând universul interior, şi în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt: „sicriele de plumb”, „funerar vestmânt”, „flori de plumb”,

„coroanele de plumb, artificii funerare tipice pentru mica burghezie de provincie.

Repetarea epitetul de „plumb” are multiple sugestii (cromatică – fizică: apăsare) insistând asupra existenţei mohorâte, (imposibilităţii eliberării) lipsită de transcendenţă, de posibilitatea înălţării. Lumea obişnuită, în manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe-florile, este marcată de efecte reci, sinistre ale morţii, provoacă nevroze: „Şi scârţâiau coroanele de plumb”.

Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial generat de dispariţia, moartea afectivităţii, de neputinţa împlinirii prin iubire. Ideea este sugerată metaforic prin versul „Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul „întors” constituie misterul poeziei, este un epitet cu un sens tragic, fiindcă sugerează despărţirea,  înstrăinarea.  Eul  liric  îşi  priveşte  sentimentul  ca  un  spectator.  În aceste condiţii tensiunea creşte până la strigătul disperat: „am început să-l strig”. Verbele marchează o încercare disperată de regăsire. Încercarea de salvare este însă iluzorică. „Aripile de plumb” care atârnă presupun un zbor în jos, căderea surdă şi grea, moartea. Eliberarea de singurătate devine imposibilă. Nu se poate face legătura cu cosmicul.

Poezia  „Plumb”  prin  atmosfera  pe  care  o  creează,  aduce  în  literatura  română

sentimentul tragic al morţii, al însingurării, al neantului.