Comentariu ultima noapte de dragoste , intaia noapte de razboi

      Camil Petrescu: Ultima noapte de        dragoste, întâia noapte de război

 Comentariu ultima noapte de dragoste , inaia noapte de razboi

 În perioada interbelică, criticul Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit modernism prin Ultima  noapte de dragoste ,intaia de razboi care se vizează sincronizarea literaturii române cu literaturile europene, urmărindu-se astfel dezvoltarea literaturii române prin teoria sincronismului şi cea a imitaţiei.

  Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu, este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul  sincronismului.  Contribuie  la  sincronizarea literaturii române cu literatura europeană, prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea,  substanţialitatea,  relativismul  şi  prin  crearea  personajului intelectual lucid şi analitic. Camil Petrescu este de părere că literatura trebuie să ilustreze  „probleme  de  conştiinţă”.  Actul  de  creaţie  constituie  pentru  Camil Petrescu un act de cunoaştere şi nu de invenţie. Romanul înseamnă la el experienţă interioară,  în  consecinţă  şi  structura  devine  mai  liberă,  determinată  fiind  de condiţia memoriei şi a introspecţiei: „să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud... ceea ce gândesc eu, ... Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.

 Alături de romanul obiectiv (cu temă rurală sau urbană) se dezvoltă şi romanul subiectiv, de analiză psihologică. Acest tip de roman are drept obiectiv analiza detaliată a vieţii interioare, a unor cazuri de conştiinţă, fiind sincronizată cu psihologia şi filozofia epocii. Romanul subiectiv este scris de obicei la persoana I, pentru că se pune accent pe descrierea stărilor sufleteşti. Astfel naratorul omniprezent este un personaj-reflector, deschizând o naraţiune subiectivă.

Autenticitatea este una din trăsăturile definitorii ale romanului camilpetrescian: scrie cât mai real, verosimil, introducând jurnalul în naraţiune, iar autorul este şi narator şi personaj. Substanţialismul înseamnă descoperirea complexităţii realului prin conştiinţă, astfel literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea, războiul, orgoliul, cunoaşterea, adevărul, tot ce interesează omenirea. În romanul de analiză acţiunea trebuie să prezinte o idee, o pasiune, un sentiment, o stare sufletească prin cugetări, confesiuni, amintiri, autoanalize, monologuri interioare, folosindu-se  timpul  subiectiv.  Astfel,  se  anulează şi cronologia  evenimentelor (influenţa proustiană), evenimentele fiind povestite în funcţie de memoria involuntară (amintiri întâmplătoare, cum ar fi popota ofiţerilor, ce declanşează amintirile eroului). Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o nouă formulă estetică prin care se manifestă interes pentru stările confuze ale eroului, analizându-se subconştientul; intelectul este în luptă cu sentimentul iar opţiunea finală este dictată de conştiinţă. Camil Petrescu creează un nou tip de personaj, eroul intelectual, care este un căutător de valori absolute, un „suflet tare”, care nu acceptă compromisuri. Eroul intelectual luptă pentru idealuri, dar este învins de acesta, însă totuşi devine un învingător moral, reuşind să depăşească, în final, criza de conştiinţă. Mereu se află în situaţii-limită şi trăieşte drame de conştiinţă, fiind plin de frământări, incertitudini, îndoieli, deci este o fire sceptică. Suferă exagerat,   îşi   creează   drame   sufleteşti,  fiind   hipersensibil.  Lucid  şi  analitic (reflexiv), orgolios şi inflexibil, eroul camilpetrescian este un inadaptat superior, care nu este înţeles de lume dar nici el nu poate înţelege lumea în care trăieşte.

Compoziţia şi structura romanului

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) este scris la pers.   I,   naratorul-personaj   fiind   autorul   însuşi.   Naraţiunea   este   subiectivă, acţiunea bazându-se pe prezentarea unor idei, pasiuni, sentimente, opera fiind astfel un roman modern, de analiză psihologică. Perspectiva spaţială este dublă: există un spaţiu real, frontul în timpul primului război mondial, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung şi un spaţiu imaginar închis, care prezintă zbuciumul sufletesc al eroului cauzat de iubire şi de război. Sub influenţa scriitorului francez Marcel Proust, perspectiva temporală nu este cronologică, ci discontinuă. Romanul este alcătuit pe baza unui jurnal de campanie, care conţine evenimente trăite de erou în timpul obiectiv (real), adică pe front, care evoluează paralel cu timpul subiectiv, discontinuu, care conţine amintirile şi reflecţiile eroului despre căsnicie şi iubire. Astfel, memoria involuntară aduce în timpul obiectiv experienţa sufletească a eroului aflat în căutare de certitudini privind iubirea, dar care se diminuează în faţa dramei războiului.

Romanul este structurat pe două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând cele două drame existenţiale ale eroului: prima parte prezintă aspiraţia spre o iubire absolută, iar a doua parte ilustrează imaginea unui război tragic şi absurd. Prima parte este ficţiune, deoarece autorul nu trăise o dramă de iubire, însă a doua parte este o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei în timpul primului război mondial.

Tema romanului prezintă drama intelectualului lucid, însetat de absolutul în iubire de care se salvează prin conştientizarea unei drame mai profunde, cea a omenirii,

care trăieşte un război tragic şi absurd. Titlul se referă la aceste două experienţe ale eroului. Cuvântul „noapte”, repetat în titlu, simbolizează incertitudinea, nesiguranţa, îndoiala lui Ştefan privind fidelitatea soţiei, respectiv absurdul, necunoscutul,  nesiguranţa,  tragismul  războiului.  Cele  două  nopţi  prezintă  cele două etape de evoluţie a personajului, dar care nu sunt singurele, pentru că el este dispus  sufleteşte  de  a  trăi  alte  experienţe,  reprezentate  sugestiv  prin  cuvintele

„ultima”  şi  „întâia”.  Conflictul  este  între  ideal  şi  realitate,  fiind  un  conflict

psihologic ce se desfăşoară în conştiinţa eroului, raportându-se la absolut cele două

experienţe: dragostea şi războiul.

Acţiunea romanului începe într-o vară, în vara anului 1916, în care Ştefan Gheorghidiu, concentrat de câteva luni, se află la „Piatra Craiului”, în munţi cu regimentul de care aparţine. În următorul capitol naraţiunea se referă la trecutul ceva mai vechi, recapitulând (în scopul unei mai bune explicări a stării de spirit a lui Gheorghidiu în seara discuţiei cu ofiţerii despre fidelitatea în cuplu) întâmplări petrecute în cei doi ani şi jumătate care au precedat concentrarea. Astfel aflăm în ce împrejurări s-a căsătorit eroul, pătrundem în casa noii familii şi în problemele norocoasei moşteniri. Retrospectiva se întinde pe patru capitole („Diagonalele unui testament”, „E tot filozofie”, „Asta-i rochia albastră”, „Între oglinzi paralele”) şi constituie un veritabil „roman în roman”. Aceste capitole constituie un fel de corp străin în cuprinsul „ultimei nopţi”. Dacă retrospectiva a condensat mai bine de doi ani din viaţa eroului, capitolul care încheie prima parte cuprinde ceva mai puţin de două zile din ea: sâmbăta şi duminica. Sunt două zile nu numai foarte bogate în evenimente, dar chinuitoare pentru gelozia lui Gheorghidiu în căutarea de dovezi. Joi seara, în scena de la popotă, îl găsim în pragul nebuniei; duminică seara, câteva ore după declararea războiului, este complet absorbit de eroism. De aici în colo problemele sufleteşti ale gelosului nu vor ocupa decât un colţ al tabloului. Partea a doua este jurnalul eroului aflat pe frontul primului război mondial (7 capitole).

Prima parte a romanului pare o ficţiune, partea a doua însă se alcătuieşte dintr-o experienţă de viaţă trăită direct şi consemnată în jurnalul autorului.

În prima parte a romanului aflăm despre Ştefan Gheorghidiu că este sublocotenent proaspăt concentrat într-un regiment de infanterie. El face eforturi disperate să obţină o permisiune de două zile pentru a merge la Câmpulung, chemat de urgenţă de  soţia  lui,  cu  care  se  împăcase  de  curând. O  discuţie  de la  popotă  pe  tema dragostei, a fidelităţii femeii, a răspunderilor conjugale îl irită pe tânărul sublocotenent, care reacţionează cu o violenţă stăpânită. Zbuciumul său interior se condensează în câteva cuvinte: „dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile dezertez”. Incidentul de la popotă declanşează zbuciumul interior al eroului. El aduce în prezent povestea iubirii sale, prin memorie involuntară, actualizând-o.

Observăm  că  eroul  trăieşte  două  realităţi:  realitatea  timpului  cronologic  şi realitatea timpului psihologic (trăirile interioare trecute). Fiind o fire reflexivă, eroul analizează cu luciditate stările interioare, experienţele sale cu o conştiinţă unică. Prima experienţă de cunoaştere este iubirea, trăită sub semnul incertitudinii. Iubirea dintre Ştefan şi Ela începe ca o iubire pătimaşă, pură şi dezinteresată. Ştefan vede în Ela idealul de feminitate spre care aspiră cu toată firea. Problemele încep atunci, când moştenirea neaşteptată de la Tache Gheorghidiu îi introduce pe tineri în viaţa mondenă a bogaţilor. Bogăţia distruge fericirea, generează conflicte între Ştefan şi mama sa, între Ştefan şi Ela, între Ştefan şi rudele sale. Lovitura cea mai grea o primeşte însă de la Ela, care se acomodează uşor în lumea mondenă, se îndepărtează de el sufleteşte, provocându-i crize de gelozie. Devine din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la Odobeşti cu un cerc de prieteni declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului care suferă la mod sublim drama iubirii. Gesturi fără importanţă, priviri schimbate cu domnul G., flirtul nevinovat se amplificau căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului (hipersensibilitate). Incertitudinea iubirii devine pentru el un chin, „o tortură” aşa că se desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei. Văzuse în Ela idealul său de feminitate şi de iubire către care aspirase cu toată fiinţa şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă.

A doua experienţă de viaţă, fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale îl constituie războiul, frontul, o realitate trăită în direct de către autor. Războiul constituie pentru Camil Petrescu o experienţă decisivă a intelectualului. Scriitorul aduce o imagine demitizată a războiului; nimic eroic, nimic înălţător; războiul este tragic şi absurd. El este descris într-o viziune realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului: Faptele sunt transmise cu o precizie calendaristică dintr-un jurnal de front al autorului însuşi. Haos, mizerie, marşuri neîntrerupte, fără nici o finalitate, o învălmăşeală gigantică – acesta este războiul: „durabilă halucinaţie de foc şi de trăsnete”.

Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie tragismul confruntării cu moartea. Este cel mai cutremurător capitol. Dintr-un ordin greşit al unor superiori nepricepuţi divizia condusă de Gheorghidiu este distrusă de o ploaie de obuze. Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul A Mariei şi el „fugea aşa, fără cap”. Analiza psihologică a ostaşului aflat pe front este total nouă faţă de celelalte cărţi despre război. Camil Petrescu prezintă soldatul trecând şi prin momente de panică, groază animalică, de laşitate şi superstiţie. Permanentul contact cu suferinţa şi moartea, la care la un

anumit moment dat omul devine insensibil îl transformă profund pe Gheorghidiu. Problemele sufleteşti anterioare războiului i se par acum minore în comparaţie cu adevărata dramă ce-l înconjoară. Întors de pe front pentru câteva zile Gheorghidiu va avea puterea să se despartă de soţia sa. O anunţă că va divorţa, îi va lăsa toată averea  „tot  trecutul”.  Din  punct  de  vedere  social,  familial,  acest  om  cinstit, incapabil de compromis este un învins. Dar el este învingătorul moral, nu mai are iluzii, dar îşi salvează personalitatea. Gheorghidiu îşi învinge sentimentul geloziei, egoismul şi spiritul de răzbunare.